*** Un blog în care puteţi afla despre manifestările culturale băcăuane şi alte informaţii despre fenomenul artei contemporane din ţară şi din lume. Puteţi lăsa un semn de trecere în site comentând conţinutul acestuia.
joi, 31 iulie 2008
Alte referinţe:
http://www.slide.com/r/CLqba9cr4z9jNtcrTHRs65TaIiOP_Gu0?view=original
http://www.youtube.com/watch?v=xhzyiM-r9eQ
http://ro.netlog.com/murariucais
Scumpa mea nepoţică:
http://www.slide.com/r/gO5FD09ypz9wwGJ8xawq4u151SKLfEXW?view=original
http://www.slide.com/r/AMZO1PTOwD-79HeNGZtrFz9eUTiER1Nq?view=original
luni, 14 iulie 2008
Arta dansului http://www.youtube.com/watch?v=BQgtTUGp-cc
REDREAMING IN PAINT:Contemporary Paintings http://www.youtube.com/watch?v=rYI9y_MGOKM
vineri, 11 iulie 2008
Galerie personala, Articole publicate în revista "Plumb": Viorica Cocioiu, Ioan Maric, Tescani 30 de ani, Catinca Popescu, Mara Paraschiv, Camen Voisei Patu
Galerie personala
Vernisaje expozitii personale Carmen Poenaru,
Articole publicate în revista "Plumb"
Schiţă de portret - VIORICA COCIOIU
TESCANI – 30 DE ANI
Retrospectiva
Donaţia făcută de Maruca şi George Enescu în 1946 „în beneficiul artiştilor români şi străini pentru odihnă şi creaţie”, a transformat Bacăul într-un perimetru artistic major. Locul predestinat artelor – încărcat de istorie, marcat de prezenţa unor personalităţi în cultura naţională şi europeană, visat de artiştii plastici – este învăluit de tandreţea luminii. Atmosferă netulburată de patimi, spaţiu de trăire şi creaţie liniştită pentru pictorii îndrăgostiţi de peisaj, Tescaniul a oferit în fiecare an, verdele cel mai tăcut şi plin, de dărnicia unui soare cald şi prietenos. Strunele romantismului, a vioarei lui Enescu veghează desăvârşind opera naturii impletită cu cea a omului. Andrei Pleşu, „una dintre marile personalităţi ale ţării...”, cum l-a numit Iosif Sava la o serată TV (14 dec.1996, „Invitaţii Euterpei”), spunea despre perioada exilului la care fusese obligat că: „...prezenţa lui Enescu, era inevitabilă...”, trăind aici o stare de înţelepciune atemporală determinată de farmecul locului.
Din 1976 până în prezent au fost organizate la Tescani manifestari culturale de amploare naţionale şi internaţionale: „ Enescu – Orfeul Moldav”, simpozion de estetică şi filozofie, tabere de creaţie plastică şi fotografică, tabere pentru scriitori. Au lucrat pe parcursul anilor 1980 Horia Bernea, prietenul lui Ilie Baoca şi membrii Grupului Prolog (Constantin Flondor,Paul Gherasim, Horia Paştină, Sorin Dumitrescu, Ion Grigorescu ), artişti ce aparţineau zonei experimentale în care peisagismul (cel mai uzat gen din arta românească modernă) se reînvesteşte ca rezultat unei contemplaţii grave. În tot acest timp, patrimoniul muzeului a crescut anual numarul de lucrări, de la peisajele consacrate Tescaniului până la compoziţii, naturi statice, portrete si sculptura.. Multe dintre ele, înobilează spaţii publice: holurile Consiliului Judeţean Bacău şi Universitatea George Bacovia.
Astăzi se regăsesc în expoziţie 52 de lucrari semnate de 38 de artişti: din Republica Moldova, România şi din Grecia, Canada, Franţa, Ucraina, Egipt, Japonia, Singapore şi Suedia. Peisajele expuse incită spectatorul obligându-l să indentifice autorul dincolo de tabloul în sine. Personalităţi bine definite induc privitorului stări de graţie diferite de la o lucrare la alta, fiecare emanînd impresia de trăire degajată de artist. O uimitoare diversitate de raporturi unde se decantează formele prelucrând tonalitaţi cromatice, amplificând sau nu registrul cromatic conform viziunii estetice proprii. Este uşor de remarcat faptul că altfel simt atmosfera artiştii noştri. Intensitatea culorilor folosite de Hassan Abel Fotton din Egipt („Peisaj” şi „Peisaj panoramic”) caracterizate de spontaneitate şi tonuri înalte, articulează hotărât muzicalitatea cromatică cu peisajele pictorilor români care particularizează oarecum imaginea conferindu-i o pregnanţă monumentală. Asemenea „Rapsodiilor Române” în care recunoaştem caracterul popular românesc aflăm rezonanţe muzicale ce redau alternanţe armonioase, romantice chiar, cu treceri modulate intre planurile apropiate şi cele depărtate de privire (Horia Bernea – „ Peisaj”, Ilie Boca – „Merăria”, „Tescani”, Crăiţă Vasile Mândră – „Coloanele toamnei”, Ştefan Pristavu – „Vedere spre Tazlău”, „Toamna la Tescani”, Carmen Poenaru – „Peisaj cu deal”, Ion Burlacu – „Biserica”, ş.a.) potrivindu-se intr-un ansamblu de creaţie impresionist. Faptul de a „reproduce” în „virgule” de culoare lumina care se destramă şi topeşte soliditatea materiei, unghiul suprafeţelor şi greutatea arhitecturală vegetală, este doar un pretext. Motivul din natură e numai scânteia care aprinde focul creaţiei. Culorile devin forţe, dar fără durităţi. Există o blândeţe care se indentifică în aproape toate lucrările: este spiritul lui Enescu care face ca vibraţia muzicală a culorilor să se afirme puternic.
*
Exerciţiul ochiului de a privi istoria prin „ ferestre cromatice” conduce la înţelegerea adecvată a nevoii de colaborare între instituţiile de cultură: Tescani – loc de o adevărată demonstraţie de virtuozitate artistică şi Muzeul de Artă – oază de spiritualitate a cotidianului. Aşadar, invităm publicul, să-şi desfete privirea în oglinda timpului.
Catinca Popescu este un nume cunoscut, apreciat, consacrat şi respectat în peisajul artistic din ţară şi peste hotare şi sigur ai citit ceva, undeva despre ea. Tabloul care îi cuprinde întreaga viaţă validează parcursul artistic şi uman aflat astăzi în poziţia de reprezentantă în pictura naivă la nivel naţional şi internaţional. Un nume devine în timp un semn de recunoaştere ce defineşte creaţia artistică ca mod de exprimare a unei naţiuni, epoci şi societăţi pe care o traversează artistul. Dotată cu real talent, a optat de timpuriu şi definitiv pentru pictura naivă adunând an de an în palmaresul său, nenumarate premii şi distincţii. Întâlnirea cu ea în orice ocazie - la vernisajul unei expoziţii, acasă ori în atelier la o cafea - este întotdeauna reconfortantă. Te primeşte cu aceiaşi caldură pe care o recunoşti ca fiind cea din tablourile sale. Este greu să uiţi un tablou ce ţi-a răscolit sinele şi chiar imposibil când niste personaje fac parte dintr-un trecut comun. Dincolo de faptul că asociezi imaginea cu propria copilărie, rememorezi şi aproape că resimţi, starea afectivă declanşată de subiect. Lucrările sale ne introduc în lumea nostalgică a tradiţiilor populare printr-o sonoritate cromatică a unui cântec de bucurie şi sărbătoare. Povestea fiecărui tablou poarta amprenta duioşiei emanând simplu o nostalgie a spiritului. Privirea alunecă pe suprafaţa pictată acoperind toate elementele care se cheamă între ele, se leagă unele cu altele, atestând o coerenţă a formelor în organizarea lor în aşa fel încât satisface prin totalitatea ordonată şi echilibrată solicitarile gândirii. Totul e viu, personajele sânt în mişcare aşteptându-le parcă clipa statică doar în propria imaginaţie. Sinceritatea degajată il găseşte pe privitor într-un hiatus afectiv şi efectiv încât îl „îngheaţă” cu o căldură plină de farmec şi blândeţe cucerindu-l pentru totdeauana. Deşi reci, peisajele de iarnă cu exuberanţa copiilor ce se strecoară din textura pânzei în mod spontan, îţi încălzesc sufletul. Întreaga tematică: peisajele, portul, datinile şi obiceiurile despre care narează Catinca Popescu poartă pecetea sensibilităţii şi capacităţii intelective şi imaginative a artistei conferind liniştea simplităţii în care dorim să ne retragem, ca un drept inviolabil pentru a medita la sensul vieţii. Armoniile cromatice rodesc o lume a tradiţiilor străvechi scăldate de căldura unui orizont al amintirilor, dezvăluind spiritului senzaţia că ai trăit aidoma, aceleaşi experienţe ale vieţii.
*
Integrată în pleiada artiştilor cu merite deosebite în promovarea artei naive în ţară şi străinătate, Catinca Popescu reuşeşte să ne dăruie din rezerva afectivă a domniei sale spectacole excepţionale prin simplitatea lor, filtrate de delicateţea sufletului său. Şi pentru neoboseala şi frumuseţea momentelor ce ne transmite cu simţul echilibrului unui autentic creator, arta ei rămâne atemporală, natională prin naştere şi internaţională prin recunoaştere.
ION MĂRIC sau ION CREANGA al picturii naive
„ ... umorul conduce ocrotitor sufletul deasupra prăpăstiilor şi îl face să se joace cu propria lui durere, preschimbând-o în zâmbet...” (Anselm von Feuerbach)
Se ştie că românul este înzestrat cu acea capacitate hedonică de a face ”haz de necaz”. Predilecţia specială, ba chiar acută pentru umor, a oferit de-a lungul timpului speranţă şi refugiu din faţa deznădejdii şi a situaţiilor de criză. În vederea susţinerii acestei idei, George Călinescu afirma că marele Ion Creangă „e poporul român însuşi” situându-l printre marii umorişti ai lumii, „cu valoare universală, dacă prin universalitate înţelegem expresia cea mai înaltă a originalităţii naţionale a unui scriitor”. Care este legătura între cei doi, Ion Măric şi Ion Creangă ? Lesne de înţeles: originalitatea, arta de povestitor, stilul hâtru încărcat de expunerea înţelepciunii populare, realitatea crudă plină de înţelegere, subtilitatea care poate trece neobservată uneori, fantasticul folosit de amândoi – toate ce parcurg o întreagă gamă umoristică în opera lor. Dacă în tonul povestirilor lui Creangă plăcut şi degajat, descifrezi cultura vastă şi temeinică a proverbelor şi zicătorilor, la Măric descoperi în tablourile sale ceea ce putem numi ”mură-n gură” (ca să ne aflăm în ton), isprăvi de demult sau din cotidian redate cu spontaneitate, avantajat fiind de rapiditatea informatiei oculare ce depăşeşte cu mult parcurgerea unui text. Pictura lui are un caracter specific, propriu ca şi literatura marelui scriitor: simţul umorului influenţat de folclorul, cultura şi istoria poporului nostru, surse ce pun la dispoziţie soluţii neaşteptate, caraghioase câteodată ce produc ilaritate. Comicul situaţiilor fiind dat de jovialitatea şi plăcerea de a istorisi într-o exprimare mucalită. Iar pentru a stârni râsul, autorii folosesc deopotrivă caricaturizarea scenelor comice cu ironie binevoitoare prin prezentarea unor semeni, protagonişti ai întâmplărilor ce provoacă tot hazul.
*
Umorul apărut în diferite contexte sociale sau anumite perioade istorice poate fi usturător prin satiră, ironie şi batjocură, cinic, plin de înţelegere sau autocritic subliniind tăria sau slăbiciunea în momentele de cumpănă din viaţa unui om. Şi nicăieri în lume nu poate fi aflat o mai cuprinzătoare paletă a umorului, o mai deplină confirmare a lacrimei „răscumpărate prin zâmbet” decât Cimitirul Vesel de la Săpânţa. De la pictura naivă care îl înfăţişează pe cel plecat dintre vii, până la necrologurile în versuri agramate cu înţelepciunea „de pe urmă” a românului, ce exprimă seninătatea şi optimismul în faţa vieţii şi morţii, fără deosebire.
*
Ion Măric a devenit un adevărat reper în istoria artei naive impunându-se printre cei mai originali artişti. Trubadur neobosit al tradiţiilor şi folclorului popular, îşi poartă sufletul în palmă. Iar când inspiraţia îl atinge, pensula din mâna artistului începe să tresalte cu nebănuită forţă încât cu greu îi poate rezista. Înzestrat cu un inedit har al epicului, întoarce privitorul, matur şi obosit, din drumul său pe cărăruia amintirilor. Timp al performanţei calculatoarelor ce îţi pot transforma în câteva clipe fotografia într-o pictură integrată în curentul artistic ales, viaţa trepidantă de fiecare zi, betoane ce ascund răsăritul ori apusul soarelui, dorul de satul natal al copilăriei cu momentele când, firul vieţii s-a pornit a face ochi să impletească fatal şi irevocabil destinul, fac să sporească nostalgiile. Evadarea din cotidian în creaţie se traduce prin dorinţa de a se destăinui, prin împărtăşirea revelaţiei existenţiale proprii ca alt univers binefăcător de imagini fără stres, liniştit şi reconfortant. Iar când caracterul puternic al artistului însoţit de un umor sănătos şi tonic, cu spirit de observaţie ascuţit şi amplificat de pasiunea de a picta se impregnează în sensibilitatea spectatorului, atunci cu siguranţă şi-a atins scopul. Tablourile bucură ochii şi încălzeşte sufletul. Raţiunea cedează dezarmată de sinceritate primind cu dragoste darul oferit. Umorul „Amintirilor din copilărie” îl regăseşti în arta Bădiei Măric şi, aşa se face că ne-am ales cu un adevărat „pionier” al cărui entuziasm „de tot râsul” a înscris Bacăul printre primele centre a artei naive cu tradiţie europeană de aproape un secol.
Ion Măric a absolvit Şcoala Populară de Artă sub îndrumarea maestrului Ilie Boca în 1969 când, participând la Expoziţia Republicană de la Bucureşti a obţinut şi prima distincţie. Încă din 1977, regretatul poet Octavian Voicu, l-a numit”unul dintre cei mai mari pictori naivi din ţară”. Talentul autentic i-a fost remarcat de la început de critica de specialitate urmând în mod firesc nenumărate aprecieri şi recunoaşteri naţionale şi internaţionale, la toate expoziţiile de grup ori tabere de creaţie. În aproximativ 30 de ani a adunat în palmaresul său, din impresionatele centre culturale la care a fost prezent, sute de cronici ce i-a confirmat măiestria şi originalitatea artei sale de către cei mai prestigioşi critici şi cotidiane. A fost inclus în albumele de artă naivă din Romănia: „Creatori ai Moldovei de Mijloc”, „Personalităţi băcăuane”, „Monografia Judeţului Bacău” ş.a., dar şi din străinătate în „L`art naif”, publicat în S.U.A. - 2000, iar de curând face parte dintr-o altă antologie. Abilitatea de povestitor în culoare i-a fost reflectată şi într-un eseu cinematografic „În pădurea cea stufoasă”, un film realizat de Titus Mezaroş, premiat la Lugano - Italia, în 1975. De asemeni, alte două filme de scurt metraj, avându-l ca personaj principal, au fost realizate de Vladimir Lucaveţchi din Bacău.
Aşadar, Bădiţa Ion se numără printre cei mai bine cotaţi şi valoroşi artişti naivi din lume fără nici o exagerare. De sărbătoarea Paştelui din anul curent, a participat la manifestarea „Săptămâna Culturală Franco-Română, Simpozionul „Primăvara artei naive în U.E. din Strasbourg alături de alte 12 ţări invitate. Între 28 mai şi 18 iunie a fost prezent la o tabără de creaţie în Nantes, iar de curând, a fost invitat ca ambasador al ţării noastre, pe 7 octombrie, tot la Strasbourg, fără să mai adăugăm participarile din ţară: Galaţi, Timişoara, Brăila, Sibiu şi Iaşi. Faptul că şi-a asumat misiunea de a face cunoscut Europei că nu suntem cu nimic mai prejos decât alte naţii, e cu atât mai lăudabil cu cât cultura şi creativitatea sunt prezente în viaţa cotidiană a fiecărui om. Arta este aceiaşi peste tot, vine din ancestral şi locuieşte în cel ales. Promovarea unor asemenea valori locale pentru a fi recunoscute pe plan european reprezintă asumarea propriei indentităţi: atâta timp cât oferim tot ce avem mai bun din noi în ceea ce facem, Romania v-a fi prezentă la cele mai înalte nivele.
Iată cum, despre creatorii Bacăului putem spune că sunt europeni deja, dar...”vorba lungă sărăcia omului”.
Vă asigur că merită osteneala să-l urmăm ...
http://www.jurnalul.ro/articole/123387/badita-chagall-si-cozonacii
Întâlnirea scriitorilor profesionişti şi amatori cărora muzele nu le dau pace la vreme de vacanţă pentru unii şi experienţe noi, literare pentru alţii, prilejuieşte ca de fiecare dată mici evenimente. În ziua de luni, 6 august a.c., pe membrii cenaclului „Octavian Voicu” – reuniţi la filiala Uniunii Scriitorilor Bacău într-o sală de curs a şcolii generale nr.5 – i-a aşteptat o surpriză: lansarea volumului de versuri „Duminici la porţi” de Mara Paraschiv (Editura Corgal Press, Bacău, 2007). Într-o atmosferă de calitate pe măsura talentului şi muncii autoarei şi a celor care au înconjurat-o cu aprecierea lor, Cornel Galben la invitatia moderatorului poet Petru Scutelnicu a prezentat lungul drum al procesului de editare, amintind colaboratorii: Florentina Florin – versiune franceză, Ion Burlacu – coperta şi ilustratiile şi Dumitru Radu, membru al Sociatăţii Române de Haiku care a prefaţat cartea, ca iniţiat în tainele unei arte miniaturală a Orientului.
Într-o continuă căutare a poeziei, scriitoarea Mara Paraschiv surprinde cu această carte. Cuvântul folosit ca intrument de comunicare, compunere, construcţie a poeziei, a concentrat de această dată până la esenţă puterea de exprimare a sentimentelor într-un mod simplu şi complicat în acelasi timp, discret şi convingător în imagini. Deşi „riscantă şi meritorie deopotrivă această abordare a altor specii poetice clasice – HAIKU, TANKA, HAISUN şi altele cu textură modernă – RENGAZ şi TANRENGA ...” (Dumitru Radu) are un ritm bine strunit ce inhibă lirismul lăbărţat, distilând unul de profunzime. Aceste genuri din literatura japoneza ce practică un festivism al lucrurilor obişnuite conţinând obligatoriu o imagine din natură şi anotimp, dovedesc că pot fi percepute ca poeme complete, independente în orice spaţiu geografic cu condiţia să fie asimilate conştiincios.
Poetă modernă, indiferentă la capcanele noului, cu un destin asumat fără rezerve se alătură poeţilor băcăuani: Simona Lazăr, Aurora Barcaru, Octavian Mareş, ş.a. a căror poezie exprimă atât de multe prin atât de puţine cuvinte. Mara Paraschiv are capacitatea de a se reântoarce la natură, la copilărie şi de a face să răbufnească scurt, inalienabil, în versuri măiestre, prin betoanele apartamentului, starea de suflet.
regăsesc cu drag
gârla copilăriei.”
„Nucii – bătrânii:
privesc tăcuţi peste vremi
cu nostalgie.”
Structural rurală autoarea refuză teroarea afectivă a oraşului, evadând în poeme clare, mărginite de cei trei timpi ai omului:
„Privind nostalgic
la casa zăvorâtă –
singură, mama.
zarea stârneşte norii
deasupra oraşului”
Nostalgia suavă intrată în decor se naşte din firea autoarei ca şi la cititor:
„O pală de vânt
răscoleşte amiaza –
în cerdac, bunica.”
sau:
„Cer sângeriu –
în amurgu-nmiresmat
ţârâit de greier.”
Acurateţea şi limpezimea ideii este transpusă exact în limbaj:
„Raza de soare
Mă trezeşte din vis –
Început de zi”.
Astfel, incursiunea Marei Paraschiv, în genurile literaturii japoneze a cărei spirit e atât de puternic, înlătură orice ezitare privind performanţa într-o arie profund determinată păstrând intactă solaritatea poeziei.
Prezenţi la desfăşurarea acestei manifestari a fost criticul Petre Isache, care a remarcat ca interesantă interferenţa între stilul românesc interbelic, stilul japonez şi francez reunite intr-o singură carte iar dl. Calistrat Costin a arătat modificarea poemelor în traducerea franceză, care sună altfel dar la fel de poetic şi care merit îl are Florentina Florin, ea însăşi poetă. Ca de la profesor la profesor, dl. Codrescu a felicitat-o pe autoare arătându-se plăcut surprins de apariţia acestui volum, apreciind că a avut un mare curaj. Dincolo de culoarea ce traspare din carte poemele respiră contururi de vise picurate de grafica lui Ion Burlacu (artist plastic şi poet deopotrivă) care s-a implicat fără rezerve în a întregi imaginile „en plein soleil”. Neîndoielnic, Nicolae Mihai a avut dreptate în intervenţia sa: „poezia şi curajul nu au vârstă”.
Cu prietenie aleasă, spre finalul intlnirii autoarea a impărţit autografe celor prezenţi care i-au adresat felicitările cuvenite.
http://acov.ucoz.com/
Nu fiecare expoziţie poate fi vizitată oricând. Există momente predestinate în viața creatorului - ca şi al cominităţii din care face parte – când trebuiesc împlinite. Dincolo de voinţa proprie şi într-un mod deloc întâmplător, viaţa „aranjează” lucrurile astfel încât se leagă între ele. Vernisajul expoziţiei de pictură realizată de Carmen Voisei şi lansarea de carte de poezii semnată de Loredana Dănilă, într-un spaţiu colocvial întru artă găzduit de Inspectoratul de Cultură, s-a concretizat într-o singură manifestare dedicată cu predilecţie femeilor. O mică galerie de artă sau un salon literar unde, poţi privi un tablou, citi un vers sau vorbi despre domeniul creaţiei artistice. Iar alăturarea celor două protagoniste au ca afinitate comună poezia, ori Carmen Voisei nu este o novice într-ale scrisului: a publicat până în prezent patru cărţi pentru copii şi altele două de poezii. Inteligentă, frumoasă, sensibilă şi rafinată, cu o puternică personalitate care o ajută să depăşească avatarurile vieţii, demonstrează că este o Carmencită veritabilă. Seninătatea cu care invită publicul la diferite acţiuni iniţiate chiar de ea, nu lasă să se întrevadă munca depusă în săvârşirea unei apariţii editoriale sau a unui vernisaj de expoziţie.
După nouă ani cât a stat în America revine cu o expoziţie eclectică (deşi nu cred că a intenţionat în mod explicit), cu aerul subtil al unei retrospective. Lucrările poartă cu sine o nostalgie, încărcate de emoţii şi sentimente ca evidente metafore plastice. Rememorarea acestora şi reprezentarea lor în pictură sugerează un parcurs spiritual ascendent într-o permanentă decantare a mijloacelor de expresie. Compoziţiile sale traduc prin intermediul paletei stări sufleteşti stenice, dragostea artistei pentru oameni şi pentru frumuseţea naturii într-un mod personal, poetic, ce derivă din caracterul angajat al artei sale ca preferinţă de a reflecta o situaţie socială şi cu năzuinţa de a imprima accesibilitate. Conlucrarea şi confruntarea celor două direcţii, a specificităţii materiei cromatice şi cea a expresivităţii literare se constituie într-un scop final ca rezultat artistic. O nobilă atitudine vădită în formă şi culoare, sensibilitate poetică detaşată din experienţe proprii, unice, pe care o plăteşte cu bogăţia sufletului transpunând aureola metaforelor din poezie în tablouri. O suprimare a acţiunii sufleteşti transferată stării de creaţie prin perceperea senzorialului în mijloace plastice.
Pictura şi poezia stabilesc la Carmen Voisei un dialog cu realul ce descoperă emoţii mai întâi pentru ea, prelungindu-se apoi într-o meditaţie căreia îi urmează selecţia şi opţiunea ca afirmare a surselor de inspiraţie. Compoziţile sunt aerisite şi configurate în segmentele unui continuum încărcat de semnificaţii. Lucrarea „Alfa şi Omega”, mărul - utilizat simbolic cu mai multe înţelesuri, altminteri familiare: de la cel al Discordiei (între America şi Iran a căror dispută este petrolul) la merele de aur din Grădina Hesperidelor (Turnurile Gemenii), mărul mâncat de Adam şi Eva (al cunoaşterii) - reprezintă un inventar al sentimentelor şi emoţiilor de dinaintea atacului terorist din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center, edificii de referinţă a americanilor şi, după cum mărturiseşte ea însăşi, „simbolul visului oricărui european când ajunge pe continentul de dincolo de ocean”. Artista stăpâneşte culoarea în mod evident, roşul plat al fundalului este potenţat de grafismul pensulei ce conturează alte mere şi de ceruleum-ul care asigură armonii contrastante. Suprafaţa de culoare este aplicată uşor modulat şi vibrant fără a sugera însă volumetrie formei. Această lucrare stârneşte interesul prin corpusul de informaţii adunate conturând o hermeneutică integrală la care este invitat şi publicul să participe, deschizând astfel o cale de comunicare între sensul ascuns a expresiei plastice şi realitatea tainică a lumii. Alte două pânze dispuse pe verticală, pe a căror suprafeţe sunt aliniate cercuri albe, asemeni unui tabel cu nume înscrise pe o coală albă de hârtie, explică chiar autoarea : "am prezentat spiritele celor care si-au pierdut viata pe 11 septembrie 2001”. Modul plastic la care a recurs artista, descrie nici mai mult nici mai puţin raporturile existente între oameni, naţiuni, idei, credinţe şi imagini care se întâlnesc în drumurile lor cu anumite simboluri comune. Cu un fir al Ariadnei ne conduce insesizabil pe întortocheatele cărări a labirintului vieţii ca şi al expoziţiei. Observ cu uimire ceva ce în mod sigur artista nu a premeditat: tablourile, în mod discret, insesizabil, sunt panotate astfel încât fac câte o pereche, diferenţa constând în dimensiuni – compoziţii cu doi îngeri ce parcă vor să anunţe ceva, două mere în interiorul cărora este ilustrată căderea „turnurilor gemene” şi naşterea altora, alte două pânze cu păsări, linii ce descriu o cruce reprezentând urma pe cer a celor două avioane ce s-au izbit în turnuri, un trandafir şi un crin văzut din cerdacul unei casei şi alte compoziţii ce cuprind câte două elemente. Interesant de tradusă coincidenţa, destul de uşoară de altfel, presupune a fi vorba în genere despre bine şi rău. Dubla viziune, plastică şi poetică deopotrivă, a artistei Carmen Voisei n-o împiedică să descrie propriul univers, ea demonstrând o vocaţie reală şi lipsită de orice parcimonie, un traiect configurat prin capacitatea de a vedea şi puterea de a înţelege în exprimarea propriilor emoţii.
Şi, ca un intermezzo poetic, remarc discretul lirism care o defineşte: „obiceiul alunecării / în sentiment”, „dincolo de întâmplare” şi „la căpătâiul secundei” ce aduce cu sine „veşnica odă a bucuriei” a unui univers al creaţiei (citate din cartea de poezii „Pasărea nopţii”).
*
Iată cum, serioasă şi tenace, a extins experienţa personală de la dimensiunea istorică la o reprezentare plastică într-un mod liric, cuvântul l-a împlinit prin culoare. O calitate demnă a acestei expoziţii este sinceritatea, sinceritatea unei confesiuni ce implică nedezminţit încrederea în viaţă, reamintindu-ne că putem trăi simplu şi adevărat la noi acasă sau oriunde. Trebuie doar să încercăm !...
Imagini de la lansarea cartii "Lumea are glas" de Octavian Voicu la initiativa fiului sau Dionis Puscuta si realizata de Cornel Galben, cu sprijinul omului de afaceri Sergiu Sechelariu
duminică, 6 iulie 2008
TESCANI – 30 DE ANI
Retrospectiva
Incepând cu data de 1 septembrie a.c., Muzeul de artă, prin Galeriile Alfa, consacră o retrospectiva a artei plastice realizată in Tabăra Internatională a Centrului de Cultura Rosetti – Tescanu, pe perioada anilor 1976- 2006. Selecţia de peisaje s-a dorit a reuni adevărate „documente” cromatice ale Tescanilor, semnate de artistii invitati de-a lungul celor 30 de ani. Deşi holul Muzeului de Artă găzduieşte expoziţia taberei din acest an, tablourile de pe simezele Galeriilor întregeşte ceea ce s-a adunat în timp: lucrări realizate conştiincios şi sincer, cu ascuţişul fin sau latul pensulei, ca o chezăşie pentru viitorul unei arte ţesută din sensibilităţi diferite.
Donaţia făcută de Maruca şi George Enescu în 1946 „ în beneficiul artiştilor români şi străini pentru odihnă şi creaţie”, a transformat Bacăul într-un perimetru artistic major. Locul, predestinat artelor – încărcat de istorie, marcat de prezenţa unor personalităţi în cultura naţională şi europeană, visat de artiştii plastici – este învăluit de tandreţea luminii. Atmosferă netulburată de patimi, spaţiu de trăire şi creaţie liniştită pentru pictorii îndrăgostiţi de peisaj, Tescaniul a oferit în fiecare an, verdele cel mai tăcut şi plin, de dărnicia unui soare cald şi prietenos. Strunele romantismului, a vioarei lui Enescu veghează, desăvârşind opera naturii impletită cu cea a omului. Andrei Pleşu, „una dintre marile personalităţi ale ţării...”, cum l-a numit Iosif Sava la o serată TV (14 dec.1996, „Invitaţii Euterpei”), spunea despre perioada exilului la care fusese obligat, că: „...prezenţa lui Enescu, era inevitabilă...” trăind aici o stare de înţelepciune atemporală determinată de farmecul locului.
Din 1976 până în prezent, au fost organizate la Tescani, manifestari culturale de amploare naţionale şi internaţionale: „ Enescu – Orfeul Moldav”, simpozion de estetică şi filozofie, tabere de creaţie plastică şi fotografică, tabere pentru scriitori. Au lucrat pe parcursul anilor 1980, Horia Bernea, prietenul lui Ilie Baoca şi membrii Grupului Prolog (Constantin Flondor,Paul Gherasim, Horia Paştină, Sorin Dumitrescu, Ion Grigorescu ), artişti ce aparţineau zonei experimentale în care peisagismul (cel mai uzat gen din arta românească modernă) se reînvesteşte ca rezultat unei contemplaţii grave. În tot acest timp, patrimoniul muzeului a crescut anual numarul de lucrări, de la peisajele consacrate Tescaniului până la compoziţii, naturi statice, portrete si sculptura.. Multe dintre ele, înobilează spaţii publice: holurile Consiliului Judeţean Bacău şi Universitatea George Bacovia.
Astăzi, se regăsesc în expoziţie 52 de lucrari semnate de 38 de artişti: din Republica Moldova, România şi din Grecia, Franţa, Ucraina, Egipt, Singapore şi Suedia.
Peisajele expuse incită spectatorul obligându-l să indentifice autorul dincolo de tabloul în sine. Personalităţi bine definite induc privitorului stări de graţie diferite de la o lucrare la alta, fiecare emanînd impresia de trăire degajată de artist. O uimitoare diversitate de raporturi unde se decantează formele prelucrând tonalitaţi cromatice, amplificând sau nu, registrul cromatic conform viziunii estetice proprii. Este uşor de remarcat faptul că altfel simt atmosfera artiştii noştri. Intensitatea culorilor folosite de Hassan Abel Fotton din Egipt („Peisaj” şi „Peisaj panoramic”), caracterizate de spontaneitate şi tonuri înalte articulează hotărât muzicalitatea cromatică cu peisajele pictorilor români care particularizează oarecum imaginea conferindu-i o pregnanţă monumentală .Asemenea „Rapsodiilor Române” in care recunoastem caracterul popular românesc, aflăm rezonanţe muzicale ce redau alternanţe armonioase, romantice chiar, cu treceri modulate intre planurile apropiate şi cele depărtate de privire (Horia Bernea – „ Peisaj”, Ilie Boca – „Merăria”, „Tescani”, Crăiţă Vasile Mândră – „Coloanele toamnei”, Ştefan Pristavu – „Vedere spre Tazlău”, „Toamna la Tescani”, Carmen Poenaru – „Peisaj cu deal”, Ion Burlacu – „Biserica”, ş.a.) potrivindu-se intr-un ansamblu de creaţie impresionist. Faptul de a „reproduce” în „virgule” de culoare lumina care se destramă şi topeşte soliditatea materiei, unghiul suprafeţelor şi greutatea arhitecturală vegetală, este doar un pretext. Motivul din natură e numai scânteia care aprinde focul creaţiei. Culorile devin forţe, dar fără durităţi. Există o blândeţe care se indentifică în aproape toate lucrările: este spiritul lui Enescu care face ca vibraţia muzicală a culorilor să se afirme puternic.
Exerciţiul ochiului de a privi istoria prin „ ferestre cromatice” conduce la înţelegerea adecvată a nevoii de colaborare între instituţiile de cultură: Tescani – loc de o adevărată demonstraţie de virtuozitate artistică şi Muzeul de Artă – oază de spiritualitate a cotidianului. Aşadar, invităm publicul, să-şi desfete privirea în oglinda timpului.
Viorica Zaharia şi culorile copilăriei
Vernisajele sunt deschideri oficiale a unor evenimente ce găzduiesc expoziţii de artă şi întâmplări artistice care, se disting din cotidian ca momente privilegiate pentru artistul şi prietenii acestuia, cât şi pentru cei care urmăresc cu asiduitate evenimentele locale. Unii vin din plăcerea şi interesul ce-l poartă creaţiei în general, dar şi ca nevoie elementară de comunicare, schimb de experienţă ori confruntare, alţii să împărtăşească bucuriile şi emoţiile artistului plastic. O bază convenţional socială desigur, dar care, implică întotdeauna o motivaţie în plus. Invitaţia pictoriţei VIORICA ZAHARIA la vizionarea expoziţiei personale confirmă faptul că, respectându-şi vocaţia interioară, poate transpune experienţa copilăriei într-un mod unic, ca o mărturisire despre propria persoană.
Chiar de se vor trece anii, şi vor trece, deja s-au scurs câţiva, pentru Viorica Zaharia am aceiaşi admiraţie de la început. Este persoana care te surprinde tot timpul prin spiritul acut al imaginaţiei, prin forţa interioară, contagioasă pe care o degajă cu umor, simplitate şi firesc. Oricât aş fi fost de sigură pe ceea ce ştiu că pictează, trebuie să mărturisesc că m-a uimit şi de această dată prin tema aleasă. Am privit îndelung, rând pe rând, la tablorile din expoziţie şi nu-mi pot reprima nici acum un zâmbet nostalgic strecurat printre amintiri...
Scriind despre aceasta nu încerc să prezint imaginile ci doar să vă conving să priviţi, dar cu ochii sufletului, la acel copil care aţi fost... Imaginaţi-vă cum aţi descrie plastic propria copilărie, culoarea aleasă, momentul lucrului, modul cum rezolvaţi tema. Închipuiţi-vă de asemenea ce stăpânire a materialului cromatic, câtă grijă stăruitoare, cât timp şi câtă cunoaştere a posibilităţilor plastice există ...
Expresia reprezentativă, inconştientă a stării de spirit, se regăseşte la Viorica Zaharia în exerciţii plastice rafinate deosebit de armonioase. Reflectarea copilăriei pe tărâmurile abstracte ale artei, a prins zborul clipelor trecute într-un acord cromatic cu ritmul formelor înviorate de prospeţimi şi sonorităţi diafane. Fiecare vibraţie a minţii sau a sufletului, a meritat să fie pictată. Un instinct adevărat şi cultivat în alegerea temei şi modului de abordare plastică, „arta nu reproduce vizibilul, ci face vizibil un lucru” cum afirma Paul Klee prin 1920. Compoziţiile sunt realizate din culori şi linii pe spaţii plate a unei viziuni subiective, structurate de elemente geometrice şi suprafeţe întinse, readuse în conştiinţă ca interpretare emoţional-afectivă. Personajele fac corp comun în organizarea planurilor, descrierea suprapunând două ipostaze, a propriei copilării sau/cu cea a fiului său. Oricare ar fi, ideea principală a acestei incursiuni este întoarcerea în trecut, unde se petrece o combinaţie prin adaptare sau reinterpretare a ceea ce a fost şi poate fi supus plastic. Jocul cromatic pe pânză reflectă trăsătura esenţială a artistei în demersul de a transpune o rememorare a faptelor, pe coordonatele spaţiului şi timpului. Ea restituie o imagine subtilă a propriei individualităţi.
Seria din recenta expoziţie comportă o paletă restrânsă cromatic. Preponderenţa sienei naturale, ocruri, umbră arsă, culori de pământ, calde, în tonuri aproape identice, griuri colorate, culori locale de albastruri şi roşuri în manieră figurativă, elaborate astfel într-un ansamblu compoziţional, au calitatea unei muzicalităţi suave şi profunde. Şi nu exagerez cu nimic când afirm că este o maestră a culorilor, în special a griurilor. Subiect senin iradiind de sentimente armonioase, de nostalgia copilariei populată de jucării cu cheiţe, ursuleţi de pluş nelipsiţi aproape din înzestrarea oricărui copil, de pisica şi căţelul parteneri ai jocurilor şi martori ai perioadei de inceput a vieţii. Puzzle-ul, jocul de încercare a răbdării dar şi de iscusinţă al a celor mici, al reconstituirii imaginilor nu lipseşte din nici un tablou, artista adunând fragmente a integrat şi conturat clar un album al copilăriei. Fiecare popas al pensulei pe pânză pare a fi o clipă smulsă trecutului şi redată cu intensitate, se simte calmul şi liniştea din care emană discret o împăcare şi o neţărmurită dragoste ce adie încă, mângâind pânzele. Artista Viorica Zaharia continuă imperturbabilă să lucreze, alcătuind diverse ipostazieri dincolo de ochiul fizic, într-o permanentă decantare a mijloacelor de expresie, sensibilă la impulsurile cu care viaţa o gratulează. Universul copilăriei exprimat cu virtuozitate în vibraţii ale petei de culoare, îmbracă sufletul şi înobilează orice spaţiu din care, satisfacţiile estetice primează.
Un îndemn la întoarcere în propria copilărie cred, că se cade a fi adresat tuturora, „când nu mai eşti copil ai murit de mult”spunea Brâncuşi. Poate începem să ne cunoaştem mai mult, să ne înţelegem mai bine pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru, şi nu în ultimul rând, poate reuşim să fim fericiţi, pentru că păstrăm cele mai frumoase amintiri ale copilariei populate cu jocuri şi jucării pline de farmec.