sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Maneaua - artă sau kitsch


Maneliştii sunt încredinţaţi că fac artă, compun texte cu toată sensibilitatea şi talentul de care sunt în stare. Acelaşi ritm diferenţiat de ornamentările liniei melodice, acelaşi text şi aranjamente instrumentale: „ Lumea zice că-s nebun/Că vorbesc singur pe drum/Of iniiima mea/of iniiima mea// Nu-s nebun vorbesc cu tine/Că te simt mereu cu mine/Of iniiima mea/of iniiima mea ...”

                                                                                    **

Am pornit demersul logic de la ceea ce este maneaua, pentru a înţelege cum s-a implementat în conştiinţa publicului, drept gen muzical. Imitaţie şi prostituţie, nicidecum curent de cultură sau artă.

Deşi traversăm o perioadă istorică caracterizată printr-un ecletism acid, care reuşeşte să dezbine ordinele logicii primare umane sub numele de postmodernism, e greu de adoptat fenomenul manelei-manelelor. Rezultatul este destul de întristător pentru istoria artelor şi esteticii deopotrivă. Păcat de vocalele conţinute de cuvănt, acestea au puritate, un sonor ce dă o muzicalitate specială, ca primele sunete strecurate de gânguielile comunicative ale noului născut.

Arta ţine de educaţie. E adevărat că Nietzsche afirma despre realitate că este un joc al interpretărilor, dar ceea ce trăim e o consecinţă dureroasă şi distrugătoare. Arta nu este ceva trecător, ea trăieşte odată cu noi de mii de ani. Manelele nu contribuie cu nimic la cultura şi tradiţia poporului romăn, cu atât mai puţin la civilizaţia mondială. Arta implică creativitate iar creaţia înseamnă sfârşitul haosului şi pătrunderea în univers într-o anumită formă. Creaţia organizează în anumite condiţii de date istorice, naturale, obiective şi subiective, naşterea valorilor culturale. Creaţia produce schimbare calitativă a faptului social manifestat individual ca rezultat al imaginaţiei şi talentului.

Postmodernism sau bâlciul artistic a chiciului estetic ?

Eliberarea fanteziei, dorinţa de a trăi decent a diminuat valoarea estetică fiind înlocuită de funcţionalitate, confort sau unică folosinţă. Omul contemporan este interesat de senzaţii, ceea ce în trecut era ridicat la un rang al frumosului ca artă consumată de oameni educaţi, astăzi unicatul a dispărut apărând în loc produse în serie cu pretenţii estetice. Fenomenul manelei umple un hiatus între modernism şi postmodernism ca urmare a reconfigurării trasată de ştiinţă şi tehnică. Calculatoarele compun melodia şi sintetizatorul asigură o voce care să atingă sufletul şi să pătrundă buzunarul.

Arta este greu „înghiţită”, „de gustibus” presupune efort (timp, educaţie, înţelegere, exerciţiu), rădăcinile neputinţei stau în proletcultismul comunist. Consecinţa – generaţii îmbibate de manele, popor nepregătit pentru realitatea europeană.

Arta manelelor rezidă din reverii goale şi sterile. Iventivitatea reprezintă esenţa ei şi nu tânguirea inutilă şi sterilă în versuri ce redau goluri spirituale acoperite de lălăieli prelungite, interjecţii vulgare şi strigături valabile poate doar pentru animale. Versurile îşi au originea în natura omului şi drept urmare au şanse de durată nelimitată. Dar nu şi cele care, sub influenţa sentimentelor necontrolate şi superficiale iau aparenţa ritmată a gesturilor (şi acestea destul de vulgare). Legea difuziunii nervoase face mai întâi ca excitaţia născută în creier să se propage precum undele apei, înainte liniştite. Alfred de Muset, afirma despre versuri că au însuşirea mai întâi de a fi înţelese şi nu de a le vorbi. Rima e artificială, încercând de a transmite două/trei/ consonanţe se înfierează în ascultători, cu acelaşi timbru şi acord cromatic. În loc să completeze armonia prin acorduri de cadenţă, devine ecou regulat, prelungit lipsit de farmec. Flaubert scria: ”nu există oare în armonia cuvintelor, în precizia îmbinărilor o virtute intrisecă, un fel de forţă divină, ceva etern ca un principiu? Legea numerelor guvernează deci sentimentele şi imaginile, iar ceea ce pare să fie afară se află înăuntru”. Aceasta e arta, găsirea numărului de aur prezent în viaţă sub toate aspectele (în natură cât şi în cea umană şi manifestarea ei).

Dar necunoaşterea e o chestiune personală ca şi educaţia. Respingerea distincţiilor clare între genuri şi încurajarea pastişei, a jocului şi parodiei înseamnă refuzul graniţei dintre arta cu valoare şi cea care exprimă non valoarea. Kitsch-ul nu mai este blamat ci devine acţiunea de/cu succes a culturii contemporane. E mult prea mare diferenţa culturală între cei ce ascultă manele şi cei ce ascultă Bach, Vivaldi, Pink Floyd, Beatles ori, chiar folclorul popular tradiţional. Nu ne rămâne decât speranţa într-o salvare prin cultură, o schimbare de atitudine în primul rând faţă de noi, de nocivitatea deşănţării „muzicale” si a cultivarii falselor valori.
Definiţia oferită de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române a termenului „manea” este „cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă şi tărăgănată”. Gen de muzică ale căror acorduri se aud la tot pasul, instaurându-se în România şi chiar în ţările din U.E. Folclor ţigănesc cu serioase scăpări de natură gramatical – literară ce sfidează bunul simţ, kitsch de prost gust, o imitaţie slabă şi vulgară din culturi învecinate geografic (turceşti, greceşti, ş.a.), o pseudoartă, încurajată şi elogiată de curentul cultural contemporan inclus, din păcate, în Postmodernism (curent artistic nou, născut din necesitatea revelării unor noi receptori la viaţa cotidiană a sfârşitului sec. al –XIX-lea, deviat din albia modernismului).

Libera exprimare a „dăruit” cu frenezie formaţii şi solişti cu aceiaşi paletă a repertorului, muzică neândestulătoare pentru urechile şi gusturile celor mai mulţi români. Apar aşa de repede încât „hiturile” aflate la modă se schimbă din lună în lună. Toate melodiile conţin aceleaşi cuvinte: viaţa mea, bani, duşmani, femei, valoare [sic!], iubire, dragoste, aur, şmecherie, maşină, inimă, suflet, parai, milionar, viaţă, barosan, supărat, însoţite de obicei de interjecţii de felul: oooooooffff, ah, şala-la, hei-hop, cicalaca-cichicea, hop-hopa, fără număr, jaga-jaga. Subiecte aflate la îndemână, simple, uşoare care fac deliciu ascultătorilor cu mereu aceleaşi idei lipsite de sens: dragostea (de mamă, copii, familie, iubită, soţie, amantă, familie, bani), trădări, părăsire, băutură, prieteni, stare socială, sex appeal, durere, suferinţă.

Acestea toate sub titulatura „manea” sunt nimic în faţa artei, sunt gunoi adunat din:
1. incultură şi sărăcie – datorată „transhumanţei” oamenilor din anii comunismului aduşi de industrializarea forţată în periferiile oraşelor, calificaţi la locurile de muncă, înghiţind amarul a ceea ce au pierdut şi aveau bun acasă, câştigând o marginalizare la noul lor mediu de viaţă. Expresii indecente care cultivă imoralitatea, debitate la uşa cârciumilor răsărite ca ciupercile, în mahalaua care sălăşuieşte tristeţea şi neajunsurile, lupta pentru supravieţuire şi parvenitismul. Elogierea valorilor şi proporţiilor (neâncăpătoare în normele academice, estetice şi etice) cum sunt: şmecheria profitoare, amorul liber, norocul, blestemul şi înjurătura accesibile tuturor indiferent de vărstă;
2. disperare – o degradare a spiritului la care concură în mod indecent, cu insolenţă şi persuasiune, mass-media căutând o deculturalizare pe toate planurile prin ştiri şi eminsiuni de „real interes”, cu audienţă mare la public, unde show-uri precum: revelioane, „Aventurile familiei Vijelie” Prima tv, Acasă tv, Taraf tv, să facă educaţie, maneliştii devenind profesorii copiilor ce v-or încerca să-i imite, prin câştigarea rapidă de bani.
3. succes – în căutarea unui răspuns se naşte o primă constatare: maneaua este, fără îndoială, cuvântul actual în muzica din România. Se dezbate pe posturi tv. de largă audienţă, se promovează acest gen (Taraf tv), dându-li-se prea multă atenţie „vedetelor” devenite peste noapte (Acasă tv) în care, doar cei cu popularitate rezistă pe piaţă. Nume jenante ( Adrian copilul minune, Diamantele negre, Guţă regele manelelor, Florin salam, Florin universalu`, Prinţesa de aur şi mulţi alţii, încoronaţi sau nu), au ajuns pe firmamentele muzicii contemporane. Ritmuri împrumutate, versuri reciclate a căror trăsătură specifică sunt lamentările comode şi exhibarea unor trăiri intens exagerate cu tendinţe caricaturale e ceea ce ascultă romanii, cu patimă şi fascinaţie aservită. Supapă a refulărilor, amăgiri colorate şi acadeaua săracilor: „ooooooooooo viaţa meaaaaaaaa!!!”, „făăăăăărăăăăăăăăăă număăăăăăăăăăăăăăăărr!”.

Şi toate astea, doar pentru că „piaţa de consumatori” reclamă acest gen de muzică: numărul semnificativ de ascultători fiind apreciat îndeosebi de tinerii din cartiere urbane mărginaşe şi zonele rurale, lipsiţi de educaţie şi un sistem de valori morale şi culturale. Cererea, obiectivată în încurajarea unui comportament sfidător, prin apologia opulenţei ostentative promovată liber de oricine şi oriunde, impune o reculturalizare, o salvare prin educaţie şi promovarea adevăratelor valori.

Bibliografie:

1. „Problemele esteticii contemporane”, Jean Marie Guyau, Editura Meridiane;
2. D.E.X;
3. manele si manelisti, http://forum.itbox.ro/about298.html;