Catinca
Popescu continuă să te surprindă cu o admirabilă și neobosită
dăruire de culoare fără a se lepăda de matricea spirituală a tradițiilor
stramoșești. Cu inocență răcoritoare și desfătătoare cromatică dăruiește pânzei
noblețea sufletească a amintirilor idealizate, lumină și căldură ca unic răspuns la vicisitudinile vieții. Originalitatea de
stil a condus la aprecierea criticilor de artă
și deopotrivă a publicului. Din fuiorul de amintiri și experiențe, cu infinită
răbdare și acribie etnografică, expune povești transmițând emoția mai bine
decât orice discurs. Întâmplări, datini și evenimente din vatra familiei, a
vieții de la țară sunt redate cu simplitate, ancorate viu în emoțiile unei lumi
fantastice, bucolice, de văi înverzite și consăteni fericiți în preocupările
lor. Artista naiva tratează o viziune comună, specifică genului, dar extrem de
personal și coerent, a ceea ce a fost în lume, este sau ar trebui să fie. Tablourile
sunt, în general variațiuni pe aceiași temă: cer îmbibat de soare, o afecțiune
lirică pentru locul de baștină ce reflectă în mod invariabil dragostea pentru
frumos și simplitate.
Arta pictoriței are
puterea de a înfățișa situații creând un nivel suplimentar de lectură ce
deschide multiple posibilități de regăsire, identificare, și contemplare. Imaginea sintetizează
emoții, exprimând lucruri pe care cuvintele nu reușesc să le descrie sau tulbură
mediul de manifestare poetică ori stare sufletească. Catinca Popescu a captat
toată energia vitală a satului în care s-a născut, definitiv și irevocabil. Originală
și creativă, radiind de bucurie, inocență și pace lăuntrică a reprezentat spiritul
local cu încântare și uimire. Există o legătură între realismul medieval a lui Pieter Bruegel cel Bătrân, a Vameșului Rousseau caracterizați de
precizia pitorescului și viziunea poetică a Catincăi Popescu: farmecul acronic
a creațiilor în care și-au topit și solidificat personalitatea creatoare. Urmărind
cu strădanie și folos anotimpurile vieții, fără a rămâne tributară satului
natal, restituie orizonturile senine a
copilăriei sale, celebrând fără întrerupere natura pe care o iubește și apără
prin culoare. Consiliile locale a comunei Tansa-Iași, satul Suhuleț unde s-a
nascut și a orașului Bacău unde trăiește, i-au acordat, în semn de respect,
distincția cu titlul
de Cetățean de Onoare pentru
activitatea sa prodigioasă. Recunoașterea
locală, națională și internațională a operelor evocatoare de istorie încărcată
de tradiții populare, menține și întărește ideea potrivit căreia ”veșnicia s-a născut la sat”. Floarea
soarelui, scenele de interior, îndeletnicirile rurale însuflețite de nostalgia
pentru o anumită calitate a vieții, ierni luminate de bucuria copiilor sunt
proiecții reale ale copilăriei convertite
și eternizate în vizual. Finețea liniei și delicatețea culorii contribuie la
stăpânirea de perspectivă și compoziției. Personalitate distinctă în arealul
plastici naive din țară, Catinca Popescu oglindește măreția realizării de sine
prin re-crearea unei lumi lăuntrice care încăzește inimile și înalță spiritul.
***
Pentru început, povesți-mi despre debutul dumneavoastră în
arta naivă.
Am debutat în 1979 terminând Școala Populară
de Artă ca elevă lui Ilie Boca și a Letiției Oprișan, la arta decorativă. Prima
diplomă, spre satisfacția mea, a fost al treilea tablou terminat în timpul când
eram elevă. Mă aflam în Tabara de la Berzunți tot în `79, sfârșitul
lui august când pe ne veste apare dl. Bodron însoțit de dl. Donea întrebând
precipitat: ”cine este Tovarașa Catinca Popescu?”. După ce am făcut cunoștință
m-a înștiințat că am luat locul II la Salonul de Artă Naivă Vaslui, secțiunea creație.
O mare realizare la timpul acela. Am și acum tabloul în atelier. În Bacău s-a dezvoltat un adevărat ”creuzet” cultural încă
din anii 1969-1970
sub îndrumarea maestrului Ilie Boca. De atunci, în
fiecare an, am primit Premii la toate concursurile si expozițiile de grup la
care am participat. Am obtinut 5 medalii de aur și una de argint la Festivalul
Cantarea Romaniei. Numeroase premii și diplome primite în urma participărilor
la expoziții din țară și de peste hotare au constituit un adevărat imbold în a continua
ceea ce începusem.
Cum v-ați dat seama că adevărata vocaţie este pictura?
Eram încă la Școala Populară de Arta când Dl. Boca mi-a vazut prima
schiță facută. Eram la artă decorativă și atunci am trecut la pictură din îndemnul
maestrului. Și nu l-am dezamagit.
Asta m-a stimulat foarte mult, îmi amintesc că la acea vreme soțul mă trimetea
la școală și la expoziții. Mă înscrisesem la școală datorită copilului meu, ca
să-i pot face tot felul de rochii, poșete și alte lucruri care se purtau în timpul
ăla.
Cum explicați decizia luată pentru a face pictura naivă?
La aceasta alegere s-au adăugat
amintirile din copilarie, locul unde m-am născut și am crescut: de unde vii și
unde te duci, tot la deal urci. Am fost marcată de traiul liniștit, de la tara,
am crescut cu bunicii, bunica era o femeie foarte evlavioasă și înțeleleptă. Ne
învăța numai lucruri bune, iar amintirea mea, cea mai pregnantă din copilarie
era când mergeam la grădina de legume. Recolta o vindea la piață. Era atat de
frumos ... Doamne, Doamne, unde mai gasești așa ceva astăzi ? Frații lui tata
aveau turnatorie de aluminiu iar eu faceam matrițe. Așa cât eram de mica, mă
chemau să muncesc alături de ei. Atentă la detalii, eu fiind omul lor de bază,
îmi spuneau: ”hai Tincuța (așa îmi spuneau în familie), fă tu repede modelul că
te pricepi la astea mai bine decât unchiu`tău” și imi plăcea. Poate că pentru mine părea o joacă dar știu sigur că
le eram de folos. Tata avea și roata de olărit, făcea oale iar eu le pictam
înainte de a le duce și vinde la târg. Era și tâmplar, ce să mai spun, făcea de
toate, gospodar nu glumă. Culoarea lutului o am de la parinții mei, acum 70 de
ani în urmă știam să dau la oală și făceam străchini, jucându-mă în felul meu. E
ceva de care mă simt legată de copilărie, pe care cuvintele nu reușesc să descrie. Cuvinte folosite
în vorbire sunt de obicei utilizate ca mijloc de a face față unor întrebări
incredibile despre existența noastră. Doar prin pensulă și culoare pot atinge
acel colț de rai în care am trăit. Până la urmă
cred că premiile, aprecierea și recunoașterea publică m-a ținut să continui în
pictură.
Ce
importanţă daţi întâlnirii cu publicul?
Eu am un mare respect fata de public, mă bucur că vin în
numar mare la vernisaje când am expoziții. Tot atunci și vindeți lucrări din
expoziții. E o recunoaștere, simt dragostea lor pentru amintiri comune, ”eu văd fântâna bunicii de unde beam apa”
(Prof. dr. Ioan Dănilă, Universitatea „Vasile
Alecsandri” Bacău),
ilustrate in tablourile mele.
Ce semnificaţii considerați că are arta în general şi ce
rezonanţe poate avea pentru public?
Aduc aminte publicului viața satului, a oamenilor care
trăiesc la sate obiceiurile și tradiții uitate de timp. Mulți din vizitatori,
foarte multă lume, rememorează la expoziții clipe din trecut, întâmplări, jocurile
copilăriei, munca pământului. Clăcile care se făceau la țară unde se adunau
tineri și bătrâni, de tors fuiorul, de țesut, de joc și voie bună.
Planuri
de viitor ?
O carte care să cuprindă toata activitatea mea de la început,
experiențele trăite, persoane și personalități cunoscute din țară și de peste
hotare, iubitori de artă, colecționari, copiii care au început a picta cu mine și
astăzi îi văd pe simezele din țară: Iasi, Pitești, Bacău, Franța, Italia. Sunt foarte atașată la
transmiterea de cunoștințe. Cred că sunt un pedagog bun, copii mă iubesc și vin
la mine cu bucurie. Sunt și fac ceea ce păstrez și port în sufletul meu,
copilăria. Îi învăț elementele de bază ale picturii, apoi le ofer un model
ocazional și serios pe care să-l includă în actul creator. Îi încurajez să
viseze, să se întoarcă la copilăria lor, la dorințe sau întâmplări
care i-au marcat într-un fel sau altul, să se cufunde în elemente dulci care-i
însoțesc în creșterea lor spre maturitate. Pictura naivă este o reprezentare, un
vis, o dorință sau gând ce își găsește inspirația în realitate, natură, oameni
și situații din viața de zi cu zi pentru a transmite sensibilitate, bucurie și
fericire.
***
De-a lungul generațiilor, arta naivă va rămâne mereu
prezentă. Ea restabilește popularitatea în ochii publicului prin apariția altor
artiști naivi pasionați de artă și pregătiți să aducă dovezi la lume de
frumusețea aceastei forme de artă unică. Vor încerca să schimbe lumea prin autenticitate
fără a pretinde că arta poate ajuta omul să se întoarcă la lucrurile simple din
viață. Fenomenul tot mai elocvent în contextual actual nu încetează, dimpotrivă
va continua refuzând realitatea în favoarea evadării din cotidian. Această
generozitate artistică permite libertatea de a visa o lume mai curată,
justificată profund etic și estetic în perimetrul plasticii populare. Un fel de
practică Zen, de căutare
a armoniei între om și natură, culori și simbolism spiritual înrădăcinat în
această simplitate. Dorința de a
păstra pe pânză cultura și tradițiile națiunii, precum și momentele atemporale
a unei epoci apuse va fi recreată cu talent chiar și fără cunoștințe academice,
filtrată doar de propria sensibilitate. Pitorescul, ecourile vieții patriarhale
vor dăinui dincolo de necesitatea telefonului și a curiozității utilizării
calculatorului.
Cunoscând-o pe artista
naivă Catinca Popescu și vizitându-i atelierul, iei cu sine doar o anume eternitate
a clipei. Ea este povestitorul care tratează profunzimea timpului cu întemeiate
și cuvenite laude. Ce mai razbate dintr-o asemenea perspectivă e doar iubirea,
credința și speranța, restul nu e decât vânare de vânt în grija zilelor de
mâine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu