luni, 16 octombrie 2017

Ștefan Constantinescu - rafinament, sobrietate, noblețe









 
 

Cu ocazia Zilelor Culturii Naționale, Complexul Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău a organizat în spațiul Muzeului de Artă vernisajul expoziției și lansarea albumului ”Ștefan Constantinescu - grafică și pictură”. Invitat special, pictorul Crăiță Mândră Vasile a prezentat publicului, cu generozitatea binecunoscută, momentul întâlnirii cu maestrul pe vremea când era student. În discursul său a subliniat rafinamentul, sobrietatea, noblețea omului Ștefan Constantinescu și talentul pedagogului și artistului care i-a format conștiința de pictor. O imagine mai completă și complexă se regăsește în opera sa, de o discretă importanță și deosebită profunzime. Colecția ”Ștefan Constantinescu” din patrimoniul Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău a fost donată de soția sa Clody Bertola, în anul 1996 și cuprinde un număr de 77 de lucrări.
Ștefan Constantinescu s-a născut la 14 martie 1898, în Târgu Ocna, județul Bacău. La doar 15 ani se înscrie la Academia de Arte Frumoase din București (1913 – 1916), unde va studia cu idilicul și contemplativul pictor academic Dimitrie Serafim. În Primul Război Mondial a participat activ pe frontul din armata română (1916 – 1918) de unde s-a întors rănit. Mărturia faptului vine de la Alexandru Vlahuță care se referă la perioada de covalescență a tânărului pictor într-o scrisoare adresată poetului și eseistului Nichifor Crainic (n.1889 – d. 1972): ”Scrie-mi pe-o carte poştală ce-ai făcut cu pictorul Constantinescu? Dacă e slab, ia o trăsură în socoteala mea şi du-l la d[octo]r. Dacă e în pat, dă adresa lui doctorului Dona şi roagă-l să se ducă el să-l vadă, când o ieşi în oraş pentru ceilalţi clienți”[i]. După însănătoșire decide să călătorească în Turcia, Liban, Egipt și Italia trecând din sfera studiilor în cea a documentării și impresiilor.
 Perioada interbelică Europa este traversată de veritabile confruntări artistice iar din România, pictori renumiți pleacă în Germania, Austria și Franța, cuceriți de noul stil original. Mânat de aceiași dorință, justificat de avântul extraordinar al curentului Art Nouveau, Ștefan Constantinescu pleacă la Paris.
            Revenit în țară, își canalizează toată energia și experiența estetică spre debutul la Salonul Oficial din 1924, ”fiind răsplătit cu Premiul”Anastase Simu[ii]. Activitatea artistică începe să prindă contur și lucrările sale, apreciate de critica de specialitate, jurnaliști, colecționari și public, au început să-i aducă numeroase premii și comenzi. Era deja cunoscut când deschidea prima expoziţie personală în 1928, la Bucureşti. Tot în 1928 obține Premiul ”Paladi” la Salonul Oficial iar în anul 1929 realizează prima lucrare publică, decorând pavilionul românesc la Expoziția Internațională de la Barcelona. Împreună cu Paul Miracovici, contopind efortul cu al altor artiști ai vremii într-o deplină colaborare, decorează pavilionul Expoziției Internaționale de la Paris (1937) și pavilionul Expoziţiei Economice de la New York (1939). Participă activ la viața și manifestările Societăţii Tinerimea Artistică în perioada cuprinsă între anii 1927-1941. Cariera prolifică îl face celebru, este momentul când o cunoaște și se căsătorește cu actrița Clody Bertola.

Hotărât și sigur,”subtilul mânuitor al jocului de valori”[iii], Ștefan Constantinescu își profilează un portofoliu impresionant. Participă la Bienala de la Veneția în 1942 și la Expoziția de artă din Budapesta în 1947. Realizează ”mozaicul în marmură cu temă mitologică de la Societatea de Gaz şi Electricitate și mozaicul pentru Clubul Nautic – Snagov, fresca pentru plafonul Teatrului din Reşiţa (1961), picturi murale la Marea Adunare Naţională, la Casa Scânteii, la Viena şi Geneva, la Muzeul P.C.R. (Muzeul Ţăranului Român)”, transformând experiențele artistice în opere publice de artă extrem de vizibile, adevărate repere în muralistică. Anul 1950 marchează ocuparea titlului de ”profesor de artă monumentală la Institutul "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti”, contribuind astfel la formarea altor generații de creatori. Atinge apogeul creației în 1957 când primește titlul de Artist Emerit și Premiul de Stat. În anul 1960 ”participă la expoziţiile de artă românească din Praga, Bratislava, Berlin, Helsinki şi Atena. Împreună cu Gheorghe (Ghiţă) Popescu, în 1961 realizează mozaicul ceramic de la Palatul Unesco de la Geneva având drept temă industria şi artele, iar în 1964 primeşte titlul de Maestru Emerit. Finalizează proiectele de pictură monumentală pentru decorarea faţadei Teatrului Naţional din Bucureşti în 1972-1973”[iv].
 Între un desen și o pictură monumentală nu ignoră nici ilustrația de carte. Excelenta stăpânire a mijloacelor observației și a reprezentării tematice o demonstrează cu prisosință în orice tehnică. Artistul evoluează în limitele unei grafii esențiale, stenice a compozițiilor, continuând să expună cu regularitate la Saloanele Oficiale. Transpune atitudini din mai toate zonele sociale: de la intimitatea familială, culisele teatrului, târguri, peisaje și frământări sociale până la portrete. A urmărit consecvent expresivitatea ca o condiție sine qua non atât în culoare cât și în desen. S-a impus printr-o remarcabilă atenuare a rigorii compoziției fiind interesat de obținerea armoniilor subtile de efect și ritm. Indiferent de suportul folosit posedă claritate și suplețe în exprimarea plastică. Ștefan Constantinescu surprinde stările de spirit a personajelor în delimitări clare de linie. Pentru el contează acțiunea și nu cedează în fața abundenței detaliilor.
Desenul, de o vigoare frustă, înregistrează prompt rodul observației imediate, e precum respirația. Ochiul trebuie să vadă iar spiritul să aleagă. Spontaneitatea, mediul cu/în care lucrează denotă un spirit de observație pătrunzător, relevat de sentimente profunde. Un stil plastic distinct, o manieră coerentă cu mijloace tehnice simple. Sinteză, concept, viziune, siguranță, precizia înfăptuirii artistice și forța de a finaliza. Talentul pictorului nu zăbovește pe ductul liniilor trasate cu dezinvoltură ci se afirmă impetuos când cuprinde marile perspective. În contextul general al creației lui Ștefan Constantinescu, desenele reprezintă un domeniu aparte și de o valoare artistică cronologică. ”Târg în Albania I, II, III și IV”, nu se încadrează în nici o perspectivă sferoidă sau geometrică bine determinată ci mai degrabă pe o concepție spațial narativă de mișcare. Artistul combină în diverse moduri cu elementele de perspectivă (vertical, diagonal, curbe) reunind în desfășurarea lor o anumită viziune asupra dinamismului specifică târgurilor. Liniile verticale conturează siluete în mișcare iar cele orizontale descriu îmbrăcămintea și atitudinea personajelor. În acest mod realizează nu doar echilibrul și coerența compoziției ci și o gramatică vizuală a universului spațio-temporal. Nici un desen nu include rutina în decizia executării. Ștefan Constantinescu aflat mereu în fața altor provocări, în care mâna – prelungire a talentului, studiului, inteligenței și intuiției-, face dovada măiestriei și siguranței construcției lucrărilor. Sub ochiul adumbrit de tăcerea iubirii, nudurile sunt dimensionate pe exigențe esențiale. Model pare să-i fi fost soția sa, Clody Bertola. Fiecare linie, trasată cu fermitate, se ramifică la extremități în altele ce-și poartă povara unor lucruri nespuse. O senzualitate tristă, pierdută și regăsită în concretețea desenului. Executate în tuș, în poziție de repaus, pictorul a renunțat la inutila perfecțiune anatomică a corpului uman în favoarea unei exprimări spontane. Absența chipului interzice accesul spiritului la peronul visului și al dorinței. Doar valoarea actului artistic are însemnătate. Din patru lucrări numai trei sunt semnate în partea dreaptă, jos, Șt.Constantinescu și datate 1973, 1958, respectiv 1976.
Lucrarea”Pod peste Sena” este o acuarelă susținută lateral de un verde crom desfășurat pe orizontala construcției podului care centrează lucrarea. Amprenta caracterului de spontaneitate rezidă din efectul întrepătrunderii tonurilor, a contopirii pământului cu marea tălăzuitoare ce stăpânește bărcile și vasele ancorate la țârm.
Din expoziție fac parte o serie de 12 litografii cu studii, schițe și portrete, inspirate din peregrinările din Albania și un portret al lui Clody Bertola. Un număr de 11 linogravuri, numite generic ”Compoziții,  sunt inspirate din zona teatrului. Aprehendarea imaginii plastice de pe scena spectacolului reflectă o necesitate evidentă de eliberare interioară izvorâtă din contactul permanent și intim cu realitatea dar și un spirit meticulos într-o deplină stăpânire a tehnicii.
Ștefan Constantinescu a contribuit tematic în pictură prin compozițiile ”Greva de la C.F.R” – 1933 și ”Dofteana”. Paleta este sobră iar limbajul pictural limpede și armonios. De o construcție riguroasă tablourile sunt străbătute de o sensibilă lumină, puternic sugestivă, redată în tonalități atenuante. Forța de evocare inspirată din evenimentele mișcării muncitorești, înfățișate de personajele din primul plan, pune în evidență figuri expresive și demne în atitudini. Gama nuanțată de griuri și albastruri  din al doilea și al treilea plan, contribuie la crearea unei atmosfere de tensiune dramatică. 
”Portretul lui ”Mihai Sadoveanu”, plasat pe primul panou al expoziției, este realizat într-o cromatică caldă și plină de forță. Gestul pictural, mânuit cu multă energie și eliberat de orice prejudecată sau cenzură, domină întreaga compoziție. Pictorul are atenția îndreptată spre expresivitatea chipului urmărind să redea profilul moral al personalității scriitorului. Linia caracteristică a buzelor indică siguranța personajului care a marcat adevărate experiențe psihologice pe tărâmul literar. Din lumina obținută de griuri rafinate pe fondul vibrant de ocruri și sienă se desprinde un sentiment de liniște adâncă, în care stăruie privirea scrutătoare și concentrată a lui Sadoveanu. Impresia de monumentalitate este dată de siguranță personajului, al aceluia care a înfăptuit ceea ce avea de înfăptuit.
Proiectele de mozaic și frescă sunt compoziții istorice de o amplă evocare, într-o viziune monumental simbolică. Două lucrări ilustrează evenimente în variate soluții plastice care conțin elemente narative despre voievodul Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu. Un alt proiect înfățișează personaje îmbrăcate în costume ale popoarelor ce-și poartă drapelul lângă construcții arhitecturale reprezentative. Repertoriul abordat conferă imaginea problematicii artei de semnificație social-istorică la acea vreme. Lucrările (schițe) nu sunt semnate și datate.
Ștefan Constantinescu trece în neființă în 1983, la București. În 1986, Muzeul Naţional de Artă al României i-a consacrat o retrospectivă și editat un catalog în care istoricul și criticul de artă Barbu Brezianu a scris: „Penumbrele s-au aşternut pe nedrept şi asupra unor valori ale trecutului…“, referindu-se la activitatea artistică din timpul vieţii, străin de orice vanitate: „s-a ţinut departe de reclama firmelor luminoase“.
Toată opera: lucrările monumentale de o excepţională vibraţie, pictura de şevalet, frescă şi mozaic, cât și cele pour soi-même, sunt bine fixate într-un timp și un loc special în istoria picturii românești. Inventarul colecției depune mărturie despre arta lui Ștefan Constantinescu prin știința selectării detaliului relevant și sinteza elementelor de limbaj plastic. Operele sale de o ţinută artistică deosebită trebuie să trăiască, să fie cunoscute şi asimilate în chipul cel mai atent de contemporaneitate. Traiectoria pe care s-a înscris a fost definitivă. Creația sa a întrunit toate formele conținutului artistic și cultural, aceasta înseamnând elan, forţă, sensibilitate și echilibru. Personalitatea distinctă a pictorului Ștefan Constantinescu se circumscrie generației remarcabile de creatori (Ghiță Popescu, Paul Miracovici, Eugen Schileru, ș.a.), care au dezvăluit cu mândrie polivalența identității și expresiei culturale al timpului lor.
Despre valoarea spiritului creativ al maestrului Ștefan Constantinescu au scris: Alexandru Busuioceanu în ”Calendarul”, 27 februarie 1932 - ”în plină preocupare de colorist sensibil și viu[v]; George Zlotescu îl nominalizează printre ”artiștii tineri de mare viitor” în ”Arta și omul”, mai 1934[vi]; George Nichita în ”Revista limba română”, 1 decembrie 1931[vii]; Gheorghe Oprescu (27 februarie 1933 și 8 decembrie 1934), Nicolae Toniza, Francisc Șirato, Petre Comarnescu, iar în 1978 i-a fost consacrată o monografie semnată de Mircea Grozdea.
A lăsat în urma sa multe lucrări în muzee și colecții private, biruind astfel trecerea timpului.




[ii]   Salonul-oficial-Expozitii-retrospective-1947%20(1).pdf
[v]   Petre Oprea, Critici de artă în presa bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.45, București, 1997,  Ed.tehnică agricolă
[vi]  Petre Oprea, Critici de artă în presa bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.86, București, 1997, Ed.tehnică agricolă
[vii]  Petre Oprea, Critici de artă în presa bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.73, București, 1997, Ed.tehnică agricolă

Niciun comentariu: