marți, 8 septembrie 2015

NICU ENEA - Creație și destin

Creație și destin
                      Motto: ”Libertatea înseamnă forța de a crea din nimic, forța spiritului de a crea nu din lumea naturală, ci din sine. În expresia și afirmarea ei pozitivă, libertatea este tocmai creația”. Nikolai Berdiaev - ”Sensul creației”

Deși s-ar crede că anul 2015 a adus memoriei artistului Nicu Enea rezolvarea unei recunoașteri culturale la nivel de expresie artistică a patrimoniului local și recunoaşterea celui mai valoros artist plastic din România de o valoare incontestabilă și recunoscută de publicul și critica de specialitate în spaţiul cultural din ansamblul artelor plastice din ţară” [i], consider că ar mai putea fi adăugate câteva observații despre pictor și arta sa. În afară de viața cuprinsă în cartea distinsului dramaturg Viorel Savin - ”Pictorul Nicu Enea (Viața alcătuită din scrisori, articole și poze)” și albumul de artă ”Nicu Enea” semnat de același autor, mă văd obligată de conștiință și circumstanțe să completez despre acel ceva care se sustrage din opera și viața artistului, apreciind ca fiind partea cea mai importantă ce reprezintă totul. Este vorba de libertate - cuvânt definit în DEX ca ”stare a unei persoane cu drepturi depline, care nu este în servitute; stare de independență. și atitudine.
Creația lui Nicu Enea este o taină care răzbate din interior, din aspirații și necesități, din credință și menire. Între ceea ce este dumnezeiesc şi omenesc în arta sa domneşte un echilibru tulburat doar de avatarurile vremii. Dincolo de hotarele naturii el a înveşnicit existenţa satului natal prin desen şi culoare ca temelie ontică. Artist de esenţă realistă, îndrăgostit de concret, a realizat opere cu suficient impact pentru a se impune unui public avizat şi cu multiple posibilităţi de comparaţii. Chiar dacă nu a fost singurul pictor care a abordat spaţiul rural şi tematica ţăranului, obârşia, cunoaşterea vieţii de la ţară este înfăţişată în multe crochiuri, schiţe de compoziţie şi tablouri. Desenul ne introduce în climatul familial al satului natal. Portretele, siluetele de ţărani aflaţi în repaus ori surprinşi la munca pământului au trăsături deosebit de expresive ce iradiază o forţă epuizată şi resemnată, dar sigură pe sine. Linia fermă, aproape severă, claritatea expresiei, rigoarea chipurilor de ţărani, precizia anatomică, întreaga paletă a limbajului artistic exprimă calităţi deosebite ale pictorului. Şi-a făcut părtaş desenul preumblându-l printre oamenii satului. Arta lui este plină de puritate religioasă ce exprimă o înţelegere profundă a vieţii.
Toată opera pictorului este atât de elocventă încât fiecare lucrare îşi spune povestea deschizând poarta sufletului oricărui privitor. O confesiune plastică transpusă în episoade lirice de maximă curăţenie. Drama fiecărui personaj o dizolvă pe suprafaţa de hârtie sau pânză. Lucrările ”Odihnă la câmp” şi ”Odihnă pe câmp”sunt adevărate capodopere în acest sens. Întins pe pământ sau rezemat de grindeiul plugului de lemn ţăranul istovit de trudă este redat cu iubire, înţelegere şi smerenie, cât să nu tulbure atmosfera de sacerdoţiu a muncii.

 
   
Din fidelitate față de el însuși pictorul îl ridică la rang de martir, consolidând puritatea şi integritatea conştiinţei de a exista prin muncă. El umple, întregește, delimitează sau extinde imaginea despre omul simplu în tonalităţi de alb al straielor, de verde crud, ocru, sienă naturală, arsă, albastrul cerulleum al cerului pierdut la orizont în ultimul plan, fără nici o exagerare spre a impresiona. Într-o orchestrare deplină al echilibrului cromatic, a liniilor şi volumelor, a depărtării şi întinderii, pictorul transfigurează odihna într-un moment esenţial. Tablourile degajă o umanitate generatoare nu doar de admirație, ci și de iubire.”... mărturisesc că am văzut în pictura d-lui Enea întreaga viaţă a neamului nostru ... Iată o clipă de odihnă în necăjita viaţă a ţăranului (...) pe care l-a prins o umbră de somn”(Constantin Sturzu).

Cromatica îi preia stările de suflet. Între nostalgia satului şi duritatea urbanului rămân doar tăcerile ce se mai pot auzi. Înțelegerea creației și a omului Nicu Enea pentru a-i afla temperamentul, înseamnă a empatiza cu umila și demna sa existență, din care a eliberat cea mai înaltă valoare estetică. Adaug compasiunea universală, emoția profund omenească degajată. Pictorul vieţii şi al luminii a îngrămădit în el prea multe suferinţi, ”Mama” - icoana sufletului, ”Mama oarbă” sau ”Ţăran stând pe laviţă”, nu au putut fi şterse de vremi. Tuşa largă de culoare de griuri verzui, tonuri violacee şi teroase trădează dramatismul artistului, împăcarea cu capriciile existenţei dar şi o siguranţă şi fermitate ce-şi trage seva din caracterul demn al personalităţii artistului. El aparţine categoriei de oameni pentru care munca este un talent exersat, care îşi încheie ciclul odată cu viaţa. Desenul este încărcat cu mare emoţie cromatică. Formele sunt pretexte, linia dominantă este viguroasă fără a fi dură, este curbă şi doar excepţional dreaptă. Cromatica lui posedă o aleasă simbolistică pentru fiecare compoziție: nuntă şi doliu, muncă şi împărtăşanie, dragoste şi indiferenţă, luptă şi renunţare. Culoarea îl seduce şi mişcarea îl emoţionează procurându-i controlul absolut asupra clipei în construcţia pânzei. Lipsa de imaginaţie îl făcea inapt pentru creaţia nonconformistă, doar lumea logică şi cognoscibilă aşezată pe temelia realităţii şi al vizibilului îl putea inspira. Interioarele caselor sunt scene cu personaje autentice ce descriu sărăcia și dramatismul reținut al țăranului. Portretistica şi peisagistica rurală este un omagiu adus locului de naştere, ataşamentul organic faţă de pământul şi anonimii ţărani din bătătura casei. Nicu Enea e un nostalgic care-și cutreieră amintirile cu pensula și culoarea, e pictor prin natură și vocație.  

 
 
  

 

 

 

 

 

 


Comparativ cu producţia de nuduri semnate de alţi pictori, cea a lui Nicu Enea are o trăsătură specifică ce poate constitui un factor determinant în apreciere. Pentru că, în mod exclusiv, Enea a avut drept model propria soţie. Contururi unduitoare cu senzualităţi calde, calme, fără nici o umbră de vulgaritate, descurajează privitorul de a vedea în ea un obiect al plăcerii. Goliciunea trupului sugerează reflectarea genuină a unei stări elementare şi fireşti. Racursiuri ce pun la grea încercare viziunea artistului avantajat fiind de calitatea de soţ al modelului. Nudurile realizate, majoritatea  înfăţişate cu ploapele lăsate, ori cu ochii închişi, este semn de înţelegere a artistului în grija căruia, modelul se lăsa abandonat cu pudoare. Enea era un arhitect al formelor monumentale, sculpturale. Nudurile modelate în culoare temperată trecută printr-un filtru discret, în antiteză cu fovul Gaugain care pictează femeia în culori tari, saturate, cu ochi flmânzi, larg deschişi pentru a surprinde tot ceea ce eventual i-ar putea scăpa, au   aceiaşi calitate de esenţializare a marii teme a naturii genuine. Un fel de nobleţe ancestrală, de extaz mistic şi vigoare primară prin care evită artificialitatea şi efemerul lumii în care trăieşte. ”Omul ăsta ar putea s-o picteze goală şi pe fecioaara Maria, fără ca să pară o împietaate şi să deranjeze pe cinva” (Rudolf Schwetzer Cumpăna). 

 


 

 

 
 

Traversează cea mai grea perioadă a vieţii după răsturnarea politică în România, până în 1956 este privat de drepturi băneşti trăind din leafa Elvirei. Condiția pauperă îl silește să picteze  maci, trandafiri, pansele, cârciumărese, irişi şi garoafe până la saturaţie cu care merge el însuşi la târg pentru a-şi expune spre vânzare tablourile. Însă Enea a pictat flori şi în prima perioadă de creaţie. Pentru artist sunt deopotrivă un însoţitor al dragostei, al iubirii conferind simbolic caracterul de puritate şi nevinovăţie. Apusul autorităţii regale intervenit odată cu instalarea erei comuniste părea să nu-l atingă de vreme ce se afla în graţiile concitadinului Lucreţiu Pătrăşcanu. Dar odată căzut în dizgraţie, considerat fiu de burghez, steaua lui Pătrăşcanu începe să coboare trăgând după ea un văl de umbră şi peste cea a pictorului. Prezenţă constantă la concursurile importante pentru obţinerea comenzilor provoacă invidia colegilor de breaslă care nu-i vor ierta niciodată, nici după moarte, faptul de a-i fi învins în diferite împrejurări concurenţiale. Pe acest fond se retrage la Buzău, în Brăiești unde va locui o bună perioadă de timp și va lucra la primăria din localitate ca funcționar (1944 - 1946). Din 1946, constrâns de impunerile regimului comunist şi nevoile fireşti de supravieţuire, începe să picteze lucrări proletcultiste. E doar un mod de a spune, totul e doar efectul voinței de a picta. Nu caută să se alinieze noilor directive. Pictează pur și simplu, modelul e la îndemână, tema rurală -dragă sufletului său, e doar la o aruncare de privire dincolo de blocurile la care se lucra cu înverșunare, pitorescul îl regăsește pe orice chip sau zid ori împrejurare. În 1948, este trecut pe lista proscrişilor, după ce un coleg (Lucian Grigorescu), ajuns în fruntea activiştilor artişti, i-a lipit pe biografie eticheta de ”pictor decadental burgheziei şi a casei regale”. Este angrenat în diferite activităţi cu caracter cultural-educativ, planşe pentru Casa şcoalelor, machete pentru gazetele de perete. Prezenţa operelor sale este semnalată aproape anual la saloanele oficiale, iar din 1952 la expoziţiile regionale, interregionale, anuale de stat, realizând lucrări inspirate din viaţa nouă a satului. Îngenunchiat profesional nu rămâne un exclusivist sau mai degrabă nu este decât împotriva falsului. Libertatea spiritului îi dă dreptul să aleagă. Natura, cadrul social, viața în ultimă instanță, îi oferă variate forme de bogății spirituale inepuizabile şi pictează tablourile: ”Portretul unui fruntaş în întrecerea socialistă de la fabrica Proletarul Bacău”, ”Compoziţie - judecarea unui sabotor în agricultură” a căror titluri se încadrează tematicii și pe care le expediază la U.A.P. Iaşi în vederea organizării unei expoziţii. A depășit resentimentele care-l încercau împotriva atâtor oameni și lucruri, rămânând consecvent cu el însuși. O scrisoare care începe prin adresarea de ”Stimată Tovarășe Anuța” din 5 mai 1950, descrie cât se poate de acut suferința prin care trece artistul: A venit primăvara, tovarăşe Anuţa! Am fost obişnuit să lucrez numai pictură odată cu venirea ei (primăverii), căci aveam anual expoziţie la Bucureşti. În acest anotimp am fost întotdeauna şi trebuie să fiu în mijlocul naturii, să văd munca de primăvară. Vreau să plec la ţară, apoi spre sonde la Moineşti, Tazlăul sărat, mina de cărbuni din Comăneşti, etc, etc.”. Disperat că nu reuşea să-şi ”însuşească noile deprinderi tehnice” în realizarea lozincilor şi a meterialelor propagandistice, afectat de oboseala ochilor: ”... Cred că ştiţi şi d-voastră că senzaţia unei culori anumite, care durează un anumit interval de timp are tendinţa de a se transforma  într-o senzaţie a culorii complementare respective, încât eu, încercând într-o după amiază o schiţă şi fiindu-mi ochii obosiţi de la scrisul cu roşu al lozincilor, nu am văzut altă culoare în afară de verde. Apoi şi sănătatea mi-e şubrezită: în trei luni de la 72 de kg. am ajuns la 67,5 kg....”, predă toată gestiunea şi pleacă de la fabrica ”Proletaru”. 

 


Lucrările ”La arie”, ”Citirea presei”, ”Nuntă ţărănească” nu le integrez tematicii impuse de sistem, a diverselor aspecte de edificare a socialismului, deși constituie parte importantă a acelor vremi. Cea din urmă lucrare, de mari dimensiuni, decorează şi în prezent un perete de la etaj al Consiliului Judeţean Bacău. Resorturile imaginative s-au declanşat la momentul pictării acestui tablou într-un gest neaşteptat, surprinzător poate chiar şi pentru artist: s-a introdus pe sine în alaiul nuntaşilor prinşi în horă iar pe Ghe.Ghe. Dej printre lăutari, cântând la scripcă (vioară). Entuziasmul se resimte numaidecât, tușa capătă amploare, culorile se exaltă. Vigoarea, incisivitatea, precizia și spontaneitatea este dată de emoția care emană din  scena nunții, culoarea triumfă, e o sărbătoare la care participă toată suflarea satului. Artistul nu consemnează doar un eveniment, este preocupat mai mult să exprime sentimentul, potențând expresia personajelor, exagerează ce i se pare esențial și înlătură ceea ce pare a fi insignifiant. Fără a se bucura de aprecierea artei sale, fondul sentimental nu-l părăsește. Continuă să picteze conferind modelelor o remarcabilă demnitate chiar și atunci când nu era cazul. Se elibera astfel de o mulțime de plictiseli întrerupând-o cu societatea, ignorantă, falsă și de prost gust. Redă scene din şantierele socialismului ”Barajul de la Bicaz”, ”Greva de la Lapoş”, ”Surâzând viitorului”, ”Fruntaşi în tăierea pădurilor”, ”Şantier”, ”Şedinţă la Căminul Cultural”, ”Portret de petrolist” etc. din călătoriile de documentare pe care le realizează. Prin caracterul și stilul compozițiilor a dovedit că natura îi aparținea fără a se înfățișa posterității cu avantajul de a se număra printre favorizați. Să lucrezi ca să placă mai întâi propriei conștiințe e o datorie de artist, e asumare și curaj. A fost calea pe care și-o alesese și de la care nu s-a abătut niciodată.  
Timpul şi iubirea îşi pune amprenta pe ceea ce rămâne, creaţia unui artist într-o anume etapă istorică. În decembrie 1970, Elvira Enea a făcut generoasa donaţie Complexului muzeal judeţean Bacău, imobilul, mobilierul, obiectele personale ale pictorului, o importantă colecţie de grafică şi pictură realizate de artist, cât și corespondența din care reiese o poveste de dragoste gingașă, și pare-se nemuritoare. Gestul de dăruire totală a Elvirei nu înseamnă o utopie a iubirii universale ci o credinţă şi o voinţă adâncă a ei. Adică ”inteligenţă, demnitate umană, curaj în faţa destinului și dispreţ faţă de truisme”. (Mircea Eliade)  Renunţarea la sine într-o asemenea idealitate este aureolă şi nu suferinţă zădarnică, martirajul Elvirei consemnând începutul şi nu încheierea vieţii. Opera creată de cel care a divinizat-o le-a oferit şansa nemuririi amândurora. 

  
Nicu Enea viețuiește prin culoare, unica armă prin care a învins  Este de remarcat faptul că nu și-a dezmințit paleta și nici nu a cutezat să aștepte sentința tardivei, și poate echitabilei, posterități. Și-a consolidat creația în libertate și tăcere, atitudinea constând tocmai prin a nu se trăda pe sine. Pentru el arta a fost un apostolat firesc și natural   slujind numai adevărului și frumosului.

 

 

 

 

 

Reconsiderarea, poate ambiguă, la care m-am supus cu adâncă curiozitate, a rezultat din dorința de a face inteligibil actul creator, înțelegând faptul că doar cel ce e liber creează. Că oricât de pervertită ar părea opera realizată în momente conjuncturale, se cuvine a fi explicată prin adaptarea ce i-a cristalizat eșecul social.  


Anul acesta va fi comemorat printr-o expoziție retrospectivă (16.09.2015), cu lucrări din patrimoniul Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu” și de la colecționarii de artă.




[i] Viorel Savin - ”Pictorul Nicu Enea (Viața alcătuită din scrisori, articole și poze)” și albumul de artă ”Nicu Enea” - 2015
                                                                       Muzeograf,
Carmen Murariu
publicat in revista 13 PLUS/ 179