Ștefan Constantinescu - rafinament, sobrietate, noblețe
Cu ocazia Zilelor Culturii Naționale, Complexul Muzeal
”Iulian Antonescu” Bacău a organizat în spațiul Muzeului de Artă vernisajul
expoziției și lansarea albumului ”Ștefan Constantinescu - grafică și pictură”. Invitat special,
pictorul Crăiță Mândră Vasile a prezentat publicului, cu generozitatea binecunoscută, momentul întâlnirii cu maestrul pe vremea
când era student. În discursul său a subliniat rafinamentul, sobrietatea,
noblețea omului Ștefan Constantinescu și talentul pedagogului și artistului
care i-a format conștiința de pictor. O imagine mai completă și complexă se
regăsește în opera sa, de o discretă importanță și deosebită profunzime. Colecția ”Ștefan Constantinescu” din patrimoniul
Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău a fost donată
de soția sa Clody
Bertola, în anul 1996 și cuprinde un număr de 77 de lucrări.
Ștefan Constantinescu s-a născut la 14 martie 1898, în
Târgu Ocna, județul Bacău. La doar 15 ani se înscrie la Academia de Arte
Frumoase din București (1913 – 1916), unde va studia cu idilicul și
contemplativul pictor academic Dimitrie Serafim. În Primul Război Mondial a
participat activ pe frontul din armata română (1916 – 1918) de unde s-a întors
rănit. Mărturia faptului vine de la Alexandru Vlahuță care se referă la
perioada de covalescență a tânărului pictor într-o scrisoare adresată poetului
și eseistului Nichifor Crainic (n.1889 – d. 1972): ”Scrie-mi
pe-o carte poştală ce-ai făcut cu pictorul Constantinescu? Dacă e slab, ia o
trăsură în socoteala mea şi du-l la d[octo]r. Dacă e în pat, dă adresa lui
doctorului Dona şi roagă-l să se ducă el să-l vadă, când o ieşi în oraş pentru
ceilalţi clienți”[i].
După
însănătoșire decide să călătorească în Turcia, Liban, Egipt și Italia trecând
din sfera studiilor în cea a documentării și impresiilor.
Perioada interbelică Europa este
traversată de veritabile confruntări artistice iar din România,
pictori renumiți pleacă în Germania, Austria și Franța, cuceriți de noul stil
original. Mânat de aceiași dorință, justificat de avântul
extraordinar al curentului Art Nouveau,
Ștefan Constantinescu pleacă la Paris.
Revenit
în țară, își canalizează toată energia și experiența estetică spre debutul la
Salonul Oficial din 1924, ”fiind
răsplătit cu Premiul”Anastase Simu”[ii].
Activitatea artistică începe să prindă contur și lucrările sale, apreciate de
critica de specialitate, jurnaliști, colecționari și public, au început să-i
aducă numeroase premii și comenzi. Era deja cunoscut când deschidea prima expoziţie personală în 1928, la Bucureşti. Tot
în 1928 obține Premiul ”Paladi” la Salonul Oficial iar în anul 1929 realizează
prima lucrare publică, decorând pavilionul românesc la Expoziția Internațională
de la Barcelona. Împreună cu Paul Miracovici, contopind efortul cu al altor
artiști ai vremii într-o deplină colaborare, decorează pavilionul Expoziției
Internaționale de la Paris (1937) și pavilionul Expoziţiei
Economice de la New York (1939). Participă activ
la viața și manifestările Societăţii Tinerimea Artistică în perioada cuprinsă între anii 1927-1941. Cariera
prolifică îl face celebru, este momentul când o cunoaște și se căsătorește cu
actrița Clody
Bertola.
Hotărât și sigur,”subtilul
mânuitor al jocului de valori”[iii], Ștefan Constantinescu își profilează un portofoliu
impresionant. Participă la Bienala de la Veneția în 1942 și la Expoziția de
artă din Budapesta în 1947. Realizează ”mozaicul în
marmură cu temă mitologică de la Societatea de Gaz şi Electricitate și mozaicul
pentru Clubul Nautic – Snagov, fresca pentru plafonul Teatrului din Reşiţa
(1961), picturi murale la Marea Adunare Naţională, la Casa Scânteii, la Viena
şi Geneva, la Muzeul P.C.R. (Muzeul Ţăranului Român)”, transformând
experiențele artistice în opere publice de artă extrem de vizibile, adevărate
repere în muralistică. Anul 1950
marchează ocuparea titlului de ”profesor
de artă monumentală la Institutul "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti”,
contribuind astfel la formarea altor generații de creatori. Atinge apogeul
creației în 1957 când primește titlul de Artist Emerit și Premiul de Stat. În anul 1960 ”participă
la expoziţiile de artă românească din Praga, Bratislava, Berlin, Helsinki şi
Atena. Împreună cu Gheorghe (Ghiţă) Popescu, în 1961 realizează mozaicul ceramic de la Palatul Unesco de la Geneva
având drept temă industria şi artele, iar în 1964 primeşte titlul de Maestru
Emerit. Finalizează proiectele de pictură monumentală pentru decorarea faţadei
Teatrului Naţional din Bucureşti în 1972-1973”[iv].
Între un desen
și o pictură monumentală nu ignoră nici ilustrația de carte. Excelenta
stăpânire a mijloacelor observației și a reprezentării tematice o demonstrează cu
prisosință în orice tehnică. Artistul evoluează în limitele unei grafii esențiale, stenice a
compozițiilor, continuând
să expună cu regularitate la Saloanele Oficiale. Transpune atitudini din mai toate zonele sociale: de la intimitatea
familială, culisele teatrului, târguri, peisaje și frământări sociale până la
portrete. A urmărit consecvent expresivitatea ca o condiție sine qua non atât în culoare cât și în
desen. S-a impus printr-o remarcabilă atenuare a rigorii compoziției fiind
interesat de obținerea armoniilor subtile de efect și ritm. Indiferent de
suportul folosit posedă claritate și suplețe în exprimarea plastică. Ștefan Constantinescu surprinde stările
de spirit a personajelor în delimitări clare de linie. Pentru el contează
acțiunea și nu cedează în fața abundenței detaliilor.
Desenul, de o vigoare frustă, înregistrează prompt rodul
observației imediate, e precum respirația. Ochiul trebuie să vadă iar spiritul
să aleagă. Spontaneitatea, mediul cu/în care lucrează denotă un spirit de
observație pătrunzător, relevat de sentimente profunde. Un stil plastic
distinct, o manieră coerentă cu mijloace tehnice simple. Sinteză, concept,
viziune, siguranță, precizia înfăptuirii artistice și forța de a finaliza.
Talentul pictorului nu zăbovește pe ductul liniilor trasate cu dezinvoltură ci
se afirmă impetuos când cuprinde marile perspective. În contextul general al
creației lui Ștefan Constantinescu, desenele reprezintă un domeniu aparte și de
o valoare artistică cronologică. ”Târg în Albania I, II, III și IV”, nu
se încadrează în nici o perspectivă sferoidă sau geometrică bine determinată ci
mai degrabă pe o concepție spațial narativă de mișcare. Artistul combină în
diverse moduri cu elementele de perspectivă (vertical, diagonal, curbe) reunind
în desfășurarea lor o anumită viziune asupra dinamismului specifică târgurilor. Liniile verticale conturează siluete în mișcare iar
cele orizontale descriu îmbrăcămintea și atitudinea personajelor. În acest mod
realizează nu doar echilibrul și coerența compoziției ci și o gramatică vizuală
a universului spațio-temporal. Nici un desen nu include rutina în decizia
executării. Ștefan Constantinescu aflat mereu în fața altor provocări, în care mâna –
prelungire a talentului, studiului, inteligenței și intuiției-, face dovada
măiestriei și siguranței construcției lucrărilor. Sub ochiul adumbrit de tăcerea iubirii, nudurile sunt dimensionate pe exigențe esențiale. Model pare să-i
fi fost soția sa, Clody
Bertola. Fiecare linie, trasată cu fermitate, se ramifică la
extremități în altele ce-și poartă povara unor lucruri nespuse. O senzualitate
tristă, pierdută și regăsită în concretețea desenului. Executate în tuș, în poziție de
repaus, pictorul a renunțat la inutila perfecțiune anatomică a corpului uman în
favoarea unei exprimări spontane. Absența chipului
interzice accesul spiritului la peronul visului și al dorinței. Doar valoarea
actului artistic are însemnătate. Din patru lucrări
numai trei sunt semnate în partea dreaptă, jos, Șt.Constantinescu și datate 1973,
1958, respectiv 1976.
Lucrarea”Pod peste Sena” este o acuarelă
susținută lateral de un verde crom desfășurat pe orizontala construcției
podului care centrează lucrarea. Amprenta caracterului de spontaneitate rezidă
din efectul întrepătrunderii tonurilor, a contopirii pământului cu marea
tălăzuitoare ce stăpânește bărcile și vasele ancorate la țârm.
Din
expoziție fac parte o serie de 12 litografii cu studii, schițe și portrete,
inspirate din peregrinările din Albania și un portret al lui Clody Bertola. Un
număr de 11 linogravuri, numite generic ”Compoziții, sunt inspirate din zona teatrului.
Aprehendarea imaginii plastice de pe scena spectacolului reflectă o necesitate
evidentă de eliberare interioară izvorâtă din contactul permanent și intim cu
realitatea dar și un spirit meticulos într-o deplină stăpânire a tehnicii.
Ștefan
Constantinescu a contribuit tematic în pictură prin compozițiile ”Greva
de la C.F.R” – 1933 și ”Dofteana”. Paleta este sobră iar
limbajul pictural limpede și armonios. De o construcție riguroasă tablourile
sunt străbătute de o sensibilă lumină, puternic sugestivă, redată în tonalități
atenuante. Forța de evocare inspirată din evenimentele mișcării muncitorești,
înfățișate de personajele din primul plan, pune în evidență figuri expresive și
demne în atitudini. Gama nuanțată de griuri și albastruri din al doilea și al treilea plan, contribuie
la crearea unei atmosfere de tensiune dramatică.
”Portretul
lui ”Mihai Sadoveanu”, plasat pe primul panou al expoziției, este realizat într-o
cromatică caldă și plină de forță. Gestul pictural, mânuit cu multă energie și
eliberat de orice prejudecată sau cenzură, domină întreaga compoziție. Pictorul
are atenția îndreptată spre expresivitatea chipului urmărind să redea profilul
moral al personalității scriitorului. Linia caracteristică a buzelor indică
siguranța personajului care a marcat adevărate experiențe psihologice pe
tărâmul literar. Din lumina obținută de griuri rafinate pe fondul vibrant de
ocruri și sienă se desprinde un sentiment de liniște adâncă, în care stăruie
privirea scrutătoare și concentrată a lui Sadoveanu. Impresia de
monumentalitate este dată de siguranță personajului, al aceluia care a
înfăptuit ceea ce avea de înfăptuit.
Proiectele
de mozaic și frescă sunt compoziții
istorice de o amplă evocare, într-o viziune monumental simbolică. Două lucrări
ilustrează evenimente în variate soluții plastice care conțin elemente narative
despre voievodul Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu. Un alt proiect înfățișează
personaje îmbrăcate în costume ale popoarelor ce-și poartă drapelul lângă
construcții arhitecturale reprezentative. Repertoriul abordat conferă imaginea
problematicii artei de semnificație social-istorică la acea vreme. Lucrările
(schițe) nu sunt semnate și datate.
Ștefan
Constantinescu trece în neființă în 1983, la București. În 1986, Muzeul
Naţional de Artă al României i-a consacrat o retrospectivă și editat un catalog
în care istoricul și criticul de artă Barbu Brezianu
a scris: „Penumbrele s-au aşternut pe
nedrept şi asupra unor valori ale trecutului…“, referindu-se la activitatea
artistică din timpul vieţii, străin de orice vanitate: „s-a ţinut departe de reclama firmelor luminoase“.
Toată opera:
lucrările monumentale de o excepţională vibraţie, pictura de şevalet, frescă şi
mozaic, cât și cele pour soi-même,
sunt bine fixate într-un timp și un loc special în istoria picturii românești. Inventarul colecției depune mărturie despre arta lui
Ștefan Constantinescu prin știința selectării detaliului relevant și sinteza
elementelor de limbaj plastic. Operele sale
de o ţinută artistică deosebită trebuie să trăiască, să fie cunoscute şi
asimilate în chipul cel mai atent de contemporaneitate. Traiectoria pe care s-a
înscris a fost definitivă. Creația sa a întrunit toate formele conținutului
artistic și cultural, aceasta înseamnând elan, forţă, sensibilitate și
echilibru. Personalitatea distinctă a pictorului Ștefan Constantinescu se
circumscrie generației remarcabile de creatori (Ghiță Popescu, Paul Miracovici,
Eugen Schileru, ș.a.), care au dezvăluit cu
mândrie polivalența identității și expresiei culturale al timpului lor.
Despre valoarea spiritului creativ al maestrului Ștefan
Constantinescu au scris: Alexandru Busuioceanu în ”Calendarul”, 27 februarie
1932 - ”în plină preocupare de colorist
sensibil și viu”[v]; George
Zlotescu îl nominalizează printre ”artiștii
tineri de mare viitor” în ”Arta și omul”, mai 1934[vi];
George Nichita în ”Revista limba română”, 1 decembrie 1931[vii];
Gheorghe Oprescu (27 februarie 1933 și 8 decembrie 1934), Nicolae Toniza,
Francisc Șirato, Petre Comarnescu, iar în 1978 i-a fost consacrată o monografie
semnată de Mircea Grozdea.
A lăsat în urma sa multe lucrări în muzee și colecții
private, biruind astfel trecerea timpului.
[ii] Salonul-oficial-Expozitii-retrospective-1947%20(1).pdf
[v] Petre Oprea, Critici de artă în presa
bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.45, București, 1997, Ed.tehnică agricolă
[vi] Petre Oprea, Critici de artă în presa
bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.86, București, 1997, Ed.tehnică agricolă
[vii] Petre Oprea, Critici de artă în presa
bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.73, București, 1997, Ed.tehnică agricolă
