Nostalgie 2009 - My home

Alice in vacanta 2009

P.S. Doar pentru vizualizare, fara fond muzical, inchideti / deschideti difuzorul din stanga-sus al imaginii, printr-un simplu clic.

La multi ani !

La multi ani !

Sărbatori fericite !

Evocari timpurii: George Sorin Purcaru

Despre Doamna Aurora Barcaru, cu dragoste...

Motto: “Un prieten adevarat te prinde de mana si iti atinge inima.”

Gabriel Jose Garcia Marquez

         Am citit undeva că prietenia, ca şi dragostea, e de fapt o “cale împreunã spre Dumnezeu”. Nu-mi amintesc cui aparţine aforismul, dar aceasta nu are nici o importanţă.

Zâmbesc amintirii ... Cred că îmi dă dreptate. Nimic nu e întâmplător. Şi totuşi ... De ce ?

        Locuiam la ţară, undeva nu prea departe de Bacău. Doamna Barcaru acceptase invitaţia de a mă vizita. Era într-o sâmbătă după amiaza de vară şi aşteptam nerăbdătoare să ajungă autobuzul. Nici o îndoială nu-mi umbrea speranţa de a ajunge, ştiam că se va descurca. Masina îşi urma clar traseul până în faţa porţii casei mele. Nu avea staţie dar şoferul a oprit cât să coboare străina ce tocmai îl rugase. Era o doamnă mignonă a cărei vârstă nu o puteai desluşi cu uşurinţă. Elegantă, distinsă impunea respect şi ultimului sătean de oriunde. Avea ceva deosebit – o bunătate adâncă şi îmbrăţişătoare ce încununa tipologia unei personalităţi creatoare, o căldură discretă, un rafinament dublat de o politeţe şi amabilitate nobilă.

Încă de la intrarea în curte se arătă surprinsă plăcut de locaţia unde avea să rămână peste noapte. Două fotolii şi o masă dincolo de bolta viţei-de-vie ascunse vederii din stradă, aşteptau primitoare să ne aşezăm. Dar pentru că venea pentru prima dată la mine, am intrat în casă grăbindu-mă să-i ofer haine comode fără să bănuiesc că-şi luase de acasă. “_Mai mult chiar, - îmi raspunse blând însoţindu-şi vorbele cu gesturi calme, atente, surâzând ştrengăreşte cotrobaind prin geanta – am adus ciocolată, suc, pâine şi mâncare gata pregătită”. Gestului meu îndrăzneţ i-a venit în întâmpinare cu toate cele trebuincioase unei persoane plecate la drum. O admiram într-o tăcere, disimulată involuntar, prin entuziasmul şi bucuria care mă cuprinsese deoarece, nu numai că nu mai eram singură, ci tocmai, pentru că, mă aflam în compania domniei sale (la fiecare întâlnire a noastră îmi cerea să-i spun pe nume, Aurora, şi refuzam constant din motive de neputinţă; murmuram ca pentru sine Aurora şi parcă nu vedeam că mă adresez persoanei care trebuie. Mi-a fost imposibil !). După ce s-a schimbat de îmbrăcăminte i-am arătat casa, biblioteca şi am pus muzică. Mi-amintesc că îi plăcea Edith Piaf. Până să ieşim afară am vorbit multe, eu eram zgomotoasă, cântam, dansam încât la un moment dat îmi spune că nu arăt deloc vârsta din buletin, ca sunt asemeni unui copil. Spre seară ne-am răsfăţat cu dulciuri instalate comod în fotolii, şi mângâiate de aerul răcoros al nopţii, citeam din poeziile ce le avea în lucru, intervenind asupra lor cu modificări ce exprimau cât mai bine şi plenar ideea. Doamna Barcaru era tipul omului minuţios, al paşilor mărunţi ce inaintează hotărât şi sigur în munca de creaţie, temeinic şi continuu. Nu cred că agreea salturile spectaculoase, aprecia mai curând discreţia şi evita amatorismul. Seriozitatea, exigenţa cu sine şi calitatea o caracterizau în orice manifestare omenească.

     Trebuie că, ceea ce ne-a apropiat nu rezulta dintr-o pornire spontană şi sporadică. Gândesc la un produs al spiritului transformat într-un sentiment concentrat - putea fi mama, sora, învăţătoarea şi prietena mea. Doamna Barcaru în toate patru ipostaze, mi-a atins sufletul. Răgazul de a mai petrece împreună, Dumnezeu l-a amânat. Recunosc ca mi-e dor de prietena mea ...