Agatha Grigorescu-Bacovia și Elvira Paloșanu-Enea

Ecoul și Rama: Femeile care au zidit Eternitatea

 

Femeia a jucat un rol decisiv în conservarea moștenirii culturale românești, în special prin devotamentul soțiilor unor mari personalități, care au asigurat posteritatea operei acestora.

            Pentru poetul George Bacovia și pictorul Nicu Enea soțiile lor — Agatha Grigorescu-Bacovia și Elvira Paloșanu-Enea — au reprezentat mult mai mult decât partenere de viață; ele au fost ancorele de realitate, administratorii carierelor lor și, în final, creatorii posterității lor.

Legătura dintre familiile Enea și Bacovia a fost una de profundă admirație reciprocă,consolidată într-o perioadă în care ambii artiști aveau nevoie de aliați pentru a supraviețui marginalizării. În acea perioadă, erau priviți cu reticență de autorități — Bacovia pentru pesimismul său „decadent”, iar Enea pentru refuzul de a se alinia curentelor oficiale. 

Deși George Bacovia era mai în vârstă decât Nicu Enea cu 16 ani, cei doi au format un nucleu intelectual solid în oraș.

Bacovia, el însuși un spirit sensibil la arte vizuale (obișnuia să deseneze schițe pe manuscrise), aprecia enorm stilul figurativ și rafinamentul lui Nicu Enea.

Cea mai vizibilă formă a acestei relații s-a manifestat între Elvira Enea și Agatha Bacovia. După moartea soților lor, cele două au format un front comun pentru a le salva moștenirea:

Agatha, fiind deja experimentată în gestionarea manuscriselor și a relației cu editurile, a fost un sprijin moral pentru Elvira în eforturile acesteia de a-l reabilita pe Nicu Enea (care fusese exclus din viața artistică de regimul comunist pentru convingerile sale).

Elvira a urmat exemplul Agathei în transformarea casei proprii în muzeu. Ambele femei au înțeles că, fără o donație oficială către stat, casele și obiectele personale ale soților lor s-ar fi pierdut. Ambele au fost custozi a caselor până la trecerea în neființă a soților.

 În timp ce Agatha scria volume de memorii despre Bacovia, Elvira organiza expoziții și arhiva meticulos scrisorile și fotografiile care îi legau pe cei doi mari artiști.

Cele două femei Agatha și Elvira au fost cele care au facilitat aceste întâlniri, ele fiind „motoarele” din spatele vieții sociale ale celor doi bărbați, deseori retrași și melancolici.

Agatha a fost „stâlpul” familiei, având o profesie stabilă (profesoară) și o forță de caracter care i-a permis lui Bacovia să se retragă în lumea sa poetică fără grija zilei de mâine.

Elvira, tot profesoară (de grafică și desen) la Scoala Normală de Învățători din Bacău, și-a sacrificat propria carieră de pictoriță pentru a-i crea lui Nicu un mediu de lucru ideal, gestionând tot ce ținea de viața cotidiană pentru ca el să poată picta neîntrerupt.

Agatha a adunat, transcris și publicat manuscrisele lui Bacovia, luptându-se cu editurile pentru a-i asigura locul în manuale. Agatha nu a fost doar protectoarea lui Bacovia, ci și cronicarul vieții sale prin volume de memorii esențiale, precum „Bacovia (Viața poetului)” sau „Cu tine...”.

Elvira a salvat tablourile lui Enea de la degradare sau confiscare în anii grei ai comunismului predându-le statului în 1970. După moartea lui Nicu în 1960, ea a devenit „vocea” lui, refuzând să lase opera acestuia să fie uitată, în ciuda faptului că artistul fusese etichetat ca „burghez” de autoritățile vremii sau ”pictor de curte” potrivit breslei.

 Ambele au donat statului casele în care au locuit, transformându-le în Case memorială datorită cărora s a păstrat vie memoria soților lor. Cele două femei au demonstrat că în spatele acestor „mari bărbați” nu a stat doar un sprijin moral, ci o muncă de administrator, editor și curator dusă până la sacrificiul de sine

George Bacovia i-a dedicat Agathei numeroase poezii, ea fiind singura care îi înțelegea tăcerile și melancoliile profunde.

Nicu Enea a transformat-o pe Elvira în chipul feminin central al artei sale. Portretele ei, pline de rafinament, sunt considerate astăzi capodopere ale picturii românești interbelice.

Datorită acestei prietenii și a „încăpățânării” lor, Bacăul este astăzi unul dintre puținele orașe din România care păstrează intacte casele a doi prieteni geniali, aflate la o distanță de doar câteva minute de mers pe jos una de cealaltă.

În final, rămânem cu imaginea a două femei care au înțelesgeniul este, prin natura sa, o flacără fragilă ce are nevoie de un adăpost pentru a nu fi stinsă de vânturile istoriei. 

Agatha și Elvira nu au fost simple spectatoare în viețile soților lor, ci au devenit ele însele poezie și culoare, zidind propriile vise la temelia unei memorii colective. Dacă Bacovia a fost poetul tăcerilor de plumb, iar Enea pictorul luminii calde, soțiile lor au fost ecoul și rama care le-au oferit eternitatea.

            Astăzi, casele lor din Bacău nu sunt doar muzee, ci altare ale unui  devotament care a învins moartea, demonstrând că, în spatele fiecărei opere nemuritoare, a vegheat o dragoste care a știut să se sacrifice pentru ca frumosul să poată vorbi peste veacuri.

Bibliografie:

1.      Constantin Călin, „Cronologie”;

2.      Agatha Grigorescu-Bacovia, „Bacovia (Viața poetului)”;

3.      Gheorghe Bălțătescu - Amintiri din vremuri de mult trecute. Din intimitatea unor legende ale Bacăului, ”Deșteptarea”/ 19 februarie 2015;

4.      Viorel Savin – ” Viata alcatuită din scrisori, articole și poze” Editura Ateneul Scriitorilor, 2015;

                                                                                                                                    Muzeograf,

Carmen Istrate Murariu

 

 

Penelul lui Enea și Verbul lui Bacovia

 

 

Fotografii din arhiva caselor memoriale

            În urmă cu mai bine de un secol și jumătate, Bacăul era receptat drept un târg de provincie modest din inima Moldovei. Astăzi, acesta reprezintă un veritabil reper cultural, fiind matca în care s-au format personalități de anvergură precum poeții George Bacovia și Vasile Alecsandri, istoricul Vasile Pârvan, naturalistul Ion Borcea, pictorul Nicu Enea sau avangardistul Tristan Tzara. Acestora li se alătură figuri politice marcante, precum Costache Negri și Mircea Cancicov, alături de numeroase alte spirite luminate care au îmbogățit patrimoniul urbei de-a lungul timpului.

            Zestrea culturală a Bacăului este impresionantă, orașul oferind României unii dintre cei mai relevanți creatori din literatură, arte și științe. Numele lor merită să fie evocate constant în cadrul reuniunilor artistice și al inițiativelor educative, constituind un model de inspirație pentru generațiile actuale și viitoare.

            Între senin și angoasă: O paralelă între doi maeștri ai Bacăului

            O perspectivă fascinantă asupra acestui univers creativ se poate obține prin paralela dintre viața și opera lui George Bacovia și cea a lui Nicu Enea. Deși au împărțit același perimetru geografic, cei doi artiști întruchipează fațete opuse ale spiritului uman: unul este poetul „umbrei” și al angoasei existențiale, celălalt este pictorul „luminii” și al echilibrului clasic. Uniți prin harul cuvântului și al culorii, aceștia s-au întâlnit simbolic pe altarul artelor; în timp ce Bacovia descifra densitatea „plumbului”, Enea transpunea pe pânză lumina naturii și a tradiției.

            George Bacovia (1881–1957), „Poetul Plumbului”, s-a născut într-o familie de comercianți, parcurgând o existență marcată de fragilitate fizică și o sensibilitate maladivă. Deși a studiat Dreptul, firea sa solitară și taciturnă l-a ținut departe de cariera juridică. Puțini știu însă că Bacovia poseda un talent remarcabil pentru desen; la doar 18 ani, acesta a obținut Premiul I și medalia de aur la un concurs de desen după natură patronat de Casa Regală. De-a lungul vieții, a realizat sute de portrete și caricaturi, multe dintre ele publicate în revistele vremii.

            La scurt timp după acest succes al poetului, pe 28 mai 1897, s-a născut la Valea Arinilor pictorul Nicu Enea. Format sub îndrumarea maeștrilor Camil Ressu și G.D. Mirea, Enea a cunoscut o ascensiune artistică fulminantă, fiind apreciat inclusiv de Casa Regală a României, pentru care a decorat Palatul Regal. Spre deosebire de Bacovia, Enea a fost un spirit bine integrat social până la instaurarea regimului comunist, perioadă în care a fost marginalizat.

            Puntea de legătură dintre cei doi a fost construită de vărul poetului, pedagogul Grigore Tăbăcaru, fondatorul revistei Ateneul literar, publicație care își continuă misiunea și astăzi. Tăbăcaru a fost vizionarul care a intuit geniul local, insistând ca valorile băcăuane să fie promovate. Astfel, în 1923, cu sprijinul său, Nicu Enea organizează prima sa expoziție personală în sala mare a Primăriei Bacău, eveniment unde cunoaște elita intelectuală a orașului: pe Bacovia, familia Cancicov și dramaturgul Ion Luca.

            Tot sub egida lui Tăbăcaru și prin eforturile lui Ion Pillat — „prietenul care mi-a adunat cu de-a sila versurile”, după cum mărturisea poetul — a apărut ediția a doua a volumului de debut al lui Bacovia. Acest nucleu de intelectuali a transformat un mic târg de provincie într-o capitală a culturii, generând un model de solidaritate ce dăinuie până în prezent.

            Deși au respirat același aer de pe malul Bistriței, Enea a căutat mântuirea prin splendoarea luminii, în timp ce Bacovia a ales eliberarea prin mărturisirea profundă a angoasei. Bacovia folosește cuvântul pentru a „picta” stări interioare de un tragism profund, în timp ce Enea folosește pensula pentru a „scrie” o odă adusă luminii și vieții de zi cu zi. În timp ce poetul explorează mizeria și declinul, pictorul caută puritatea și echilibrul.

            A înțelege omul și creatorul Nicu Enea, pentru a-i descifra temperamentul, înseamnă a empatiza cu existența sa umilă și demnă, din care a extras cea mai înaltă valoare estetică, dublată de o compasiune universală și o emoție profund umană. Deși este considerat pictorul vieții și al luminii, Enea a purtat în sine poveri adânci; chipul „Mamei” – icoana sufletului său –, „Mama oarbă” sau „Țăranul stând pe laviță” sunt repere pe care nicio vreme nu le-a putut șterge. Tușa largă, dominată de griuri verzui, tonuri violacee și nuanțe teroase, trădează dramatismul interior al artistului și resemnarea în fața capriciilor existenței, dar relevă totodată o fermitate ce își trage seva din caracterul său integru. Cromatica sa posedă o simbolistică aleasă pentru fiecare compoziție: de la nuntă la doliu, de la muncă la împărtășanie, între dragoste și indiferență, între luptă și renunțare. Culoarea îl seduce, iar mișcarea îl emoționează, oferindu-i un control absolut asupra clipei în construcția pânzei. Refuzul imaginației gratuite l-a făcut inapt pentru creația nonconformistă; doar lumea logică și cognoscibilă, așezată pe temelia realității și a vizibilului, l-a putut inspira.

            Interioarele caselor pictate de el sunt scene cu personaje autentice, care descriu sărăcia și dramatismul reținut al țăranului român. Portretistica și peisagistica rurală reprezintă un omagiu adus locului natal și un atașament organic față de pământul și anonimii din bătătura casei. Nicu Enea rămâne un nostalgic care își cutreieră amintirile cu pensula și culoarea — un pictor prin natură și vocație.

            Dacă la Nicu Enea am găsit o suferință „resemnată și demnă”, filtrată prin lumina satului, la George Bacovia întâlnim o suferință radicală, care refuză orice mângâiere, o tăcere care nu se mai aude, ci se simte ca o greutate metalică. Dacă la Nicu Enea cromatica prelua stările de suflet, la George Bacovia culoarea devine un diagnostic clinic. Între nostalgia imposibilă a unui trecut idilic și brutalitatea prezentului citadin, nu mai rămâne nicio tăcere vindecătoare, ci doar ecoul sec al unui marș funebru. A înțelege creația și omul Bacovia înseamnă a pătrunde într-o existență marcată de o izolare asumată, din care a eliberat o estetică a descompunerii și a vidului.

            Spre deosebire de pictorul vieții, Bacovia este poetul stagnării și al agoniei. În timp ce Enea își purta „suferințele” prin satele luminate de soare, Bacovia și le închide în odăi igrasioase sau sub ceruri de un gri opac. „Plumbul” – icoana neagră a sufletului său –, „Lacustra” sau „Scânteiază lacul” sunt simboluri care nu descriu o realitate vizibilă, ci o geografie interioară a claustrării. Tușa sa poetică, dominată de galbenul bolnăvicios, violetul halucinant și albul spectral, trădează nu o împăcare cu capriciile existenței, ci o capitulare în fața lor. Dacă la Enea linia era viguroasă și curbă, sugerând viața, la Bacovia versul este frânt, sincopat, cu linii drepte și reci ca marginile unui sicriu. El nu aparține categoriei celor pentru care munca este un talent exersat, ci a celor pentru care creația este o fatalitate biologică, un geamăt care încetează odată cu ultima suflare. Cuvântul său posedă o simbolistică sumbră: nunta devine doliu, iar dragostea este doar o formă a indiferenței finale. Dacă pe Enea culoarea îl seducea, pe Bacovia ea îl agresează, obligându-l la un control obsesiv asupra neantului din construcția poeziei. Spre deosebire de lumea logică a pictorului, universul bacovian este unul ilogic și fracturat, unde realitatea se dizolvă în simbol.

            Interioarele caselor bacoviene nu sunt scene de familie, ci spații ale recluziunii ce descriu tragedia absolută a însingurării. Dacă portretistica lui Enea este un omagiu adus anonimilor din bătătura casei, „portretul” lui Bacovia este cel al eului rătăcit prin orașe părăsite. Bacovia e un naufragiat care își cutreieră obsesiile cu cerneala neagră — un poet prin blestem și vocație.

            Dincolo de universurile lor artistice divergente, George Bacovia și Nicu Enea au împărtășit experiențe umane comune, specifice epocii. Amândoi au frecventat cafenelele, tavernele și cârciumile cu lăutari ale Bacăului, spații ale boemei unde se intersectau destinele intelectuale ale urbei. Aceste locuri nu erau doar spații de relaxare, ci și surse de observație critică: pentru Enea, prilej de a schița tipologii umane; pentru Bacovia, fundalul sonor al unei tristeți metafizice.

            Destinele lor au fost marcate decisiv de prezența unor soții devotate, ele însele intelectuale cu pregătire solidă. Nicu Enea s-a căsătorit cu Elvira, absolventă de Arte Plastice (specialitatea Pedagogia Artei), în timp ce George Bacovia s-a unit cu Agatha Grigorescu, absolventă a Facultății de Litere. Ambele femei au înțeles geniul soților lor și și-au asumat misiunea nobilă de a le proteja memoria. Datorită tenacității lor, astăzi există Casele Memoriale care le poartă numele, salvând astfel patrimoniul cultural de tăvălugul uitării.

            Există însă o diferență și la nivelul moștenirii directe: în timp ce familia Enea nu a avut urmași, familia Bacovia a avut un fiu, Gabriel Bacovia. Acesta a dus mai departe flacăra memoriei tatălui său, devenind, după moartea mamei sale, custode al Casei Memoriale din București, asigurând astfel o continuitate organică a legăturii dintre poet și publicul său.

            Familiile Enea și Bacovia au cultivat o prietenie profundă și statornică pe parcursul întregii lor vieți. Această legătură nu a fost doar una profesională, ci s-a transformat într-o relație de apropiere sufletească, susținută în mod activ de soțiile celor doi artiști. Chiar și atunci când distanța sau circumstanțele vieții îi separau, Agatha la București – Elvira în Bacău, dialogul dintre cele două familii a continuat printr-o corespondență susținută. Scrisorile lor nu erau simple schimburi de amabilități, ci mărturii ale unei epoci și ale unei viziuni comune asupra valorii artei. Această solidaritate a fost fundamentul pe care, mai târziu, cele două soții au clădit memoria postumă a soților lor, înființând casele memoriale care stau și astăzi ca mărturie a acestui destin cultural împletit.

                                                                                       

            Nicu Enea și George Bacovia rămân pilonii identității băcăuane. În timp ce unul a explorat abisul suferinței umane, celălalt a căutat echilibrul în tradiție și natură. Împreună, ei oferă harta completă a sufletului uman: de la greutatea plumbului până la claritatea luminii divine.

                Timpul și iubirea își pun amprenta asupra a ceea ce rămâne: creația unui artist într-o anumită etapă istorică. În decembrie 1970, Elvira Enea a făcut o generoasă donație Complexului Muzeal Județean Bacău, oferind imobilul, mobilierul, obiectele personale ale pictorului, precum și o importantă colecție de grafică și pictură. Acest tezaur include și corespondența lor privată, din care răzbate o poveste de dragoste gingașă și, după toate semnele, nemuritoare.

            Dacă timpul și iubirea au salvat lumina lui Enea, în cazul lui George Bacovia, acestea au salvat „tăcerea” și profunzimea unei opere care refuză moartea. În mod similar, Agatha Bacovia a făcut din conservarea memoriei soțului ei o rațiune de a fi. Donația sa către statul român — constând în manuscrise, obiecte personale și imobilul din Bacău — nu a fost doar un act administrativ, ci o prelungire a iubirii care a sfidat „plumbul” existenței. Gestul Agathei, de o demnitate intelectuală exemplară, a transformat izolarea poetului într-un bun public. Ea nu a fost doar soție, ci și prima custode a unui univers fragil, apărându-l de interpretările eronate și de uitare. Această „renunțare la sine” în favoarea geniului bacovian confirmă ideea lui Mircea Eliade despre curajul în fața destinului: Agatha a ales să trăiască prin și pentru opera celui care a transformat angoasa în artă universală.

            Astăzi, Casa Memorială din Bacău nu este doar un muzeu, ci spațiul unde povestea lor de dragoste continuă să respire printre rândurile de manuscrise. Prin devotamentul ei, Agatha i-a oferit lui Bacovia șansa de a fi înțeles dincolo de cuvinte, înveșnicind un nume care, fără această veghe neobosită, s-ar fi putut pierde în „noaptea grea” a istoriei.

 

            În final, itinerarul spiritual al lui George Bacovia și al lui Nicu Enea ne demonstrează că arta nu este doar o oglindă a realității, ci o formă supremă de supraviețuire. Deși unul a căutat eliberarea în densitatea umbrei, iar celălalt mântuirea în puritatea luminii, amândoi au transformat experiența umană în valori estetice universale. Bacăul lor nu a fost doar un decor geografic, ci un spațiu al intersecțiilor providențiale, unde „plumbul” existențial și „aurul” solar al picturii s-au topit în aceeași matcă culturală.

            Această moștenire nu ar fi dăinuit însă fără devotamentul discret și eroic al Agathei și al Elvirei. Prin gesturile lor de dăruire totală, cele două soții au demonstrat că iubirea poate învinge timpul, transformând absența soților lor într-o prezență continuă prin înființarea caselor memoriale. Ele au înțeles că geniul are nevoie de un sanctuar, iar amintirea, de o temelie ontică solidă.

            Astăzi, când trecem pragul acestor lăcașuri de cultură, nu vizităm simple muzee, ci pătrundem în intimitatea a două povești de dragoste care au refuzat să apună. Nicu Enea și George Bacovia rămân, astfel, cele două bătăi de inimă ale unui oraș care a învățat să respire prin artă. Unul ne învață cum să privim cerul, celălalt cum să ne ascultăm tăcerea, oferindu-ne împreună lecția supremă: că dincolo de avatarurile istoriei, singura formă de nemurire rămâne frumosul zămislit din adevăr și păstrat prin iubire.

           

 

 Muzeograf,

Carmen Istrate Murariu

Amprente plastice - Dionis Puscuță & Mihai Docea

      

20 mai 2010
Această expoziţie semnată de artiştii Mihai Docea si Dionis Puscută, probează o profesionalitate incontestabilă. Amândoi pornesc de la elementele comune realităţii dar ajung la reprezentări plastice cu totul deosebite. Dl. Docea, cunoscut publicului băcăuan mai mult sau mai putin, face parte dintre acei artişti cu spiritul liber care şi-a ostoit setea de cunoaştere pe meridianele lumii, din America, unde s-a bucurat de adevărate experienţe profesionale alături de notabilități ale Universității Harvard până în Costa Rica, unde a înființat un centru cultural de anvergură. Dar pentru că actualitatea fenomenului artistic occidental nu l-a satisfăcut pe deplin, în călătoriile sale documentare a inclus şi India, țară unică şi specială, cu valori culturale şi spirituale de netăgăduit. Astfel, ni se înfăţişează drept un artist matur, capabil să “reinterpreteze obiectele transformându-le în lucrări de artă” după cum însuşi a mărturisit într-un interviu. Mai mult decât atât, în multiplele sale interogaţii existenţiale proprie înţelegerii şi priceperii realităţilor vieţii, se bazează pe o expresie caligrafică ce dinamizează petele de culoare pe fondul uneori uni, într-o cromatică explozivă. Lumina, metaforă complementară sau alternativă a evoluţiei spirituale emanată din tablouri, o prelucrează în tonalităţi ce amplifică registrul cromatic, conferind imaginilor pregnanțe monumentale. Atitudinea artistului se bazează pe o stare de concentrare fecundă asemeni meditaţiilor transcedentale din care odată ieşit exclude premeditarea formei şi controlul gestului. Ştie exact ce şi mai ales cum trebuie să lucreze. Artistul extrage în tuşe energice de culoare esența unor prezențe umane şi fizionomii ce par să-i scormonească memoria afectivă. Compozițiile sunt desfășurate ritmic, bazate pe o textură rafinată a materiei picturale ori grafice din care obține reorganizări originale ale datelor realului ce poartă spiritul locului. Are darul, dezinvoltura de a transforma spontaneitatea şi rigoarea într-un suflu poetic surprinzător. Astfel descoperim în lucrările domniei sale o nedisimulată cantitate de lirism şi poezie şi sonorități caracteristice Americii Centrale.

          Şi pentru că la început spuneam că ambii artiști rezolvă în mod distinct realitatea, dl. Dionis Puscuță, printr-o impecabilă prestaţie plastică, ne pune în situaţia de a reflecta, continuând să ofere cu încăpăţânarea unui eretic viaţa noastră cea de toate zilele transfigurată plastic. Fiinţe fabuloase, jumătate om-jumătate animal reflectă nu întâmplător, un mesaj scos din contextul cotidianului. Nenumărate interpretări pe care le capătă anumiți subiecți sau subiecte sunt supuse unei adevărate metamorfozări, punându-ne în fața unor patimi vicioase, obsesii născute din haosul unei zile ce derutează mintea omenească în fața misterului existenței pe fondul griurilor colorate. Compoziții ce oglindesc întâmplări ori evenimente ce pot fi transpuse oricând în tehnica benzilor desenate, din care se strecoară ironii fine sau directe, comunicate într-un raport invers proporțional dintre cantitatea informațiilor şi finalitatea reală – tabloul. 

          Dar cine dintre noi mai este interesat cu adevărat, cum arată sufletul nostru azi? Câţi mai cred, precum Dostoievki că “frumuseţea va salva lumea”? Pesimismul artistului ne este transmis tuturor celor prezenți, ca o invitație la meditaţie. 

          În concluzie, lucrările celor doi artişti sunt străbătute de acelaşi suflu al spiritului - o intervenţie a gândirii active ce operează, evident separat în viaţa zilnică. Aşa încât, expoziția de faţă obligă la un exerciţiu de admiraţie iar pentru aceasta la detaşarea de spectacolul diurn. 

Ștefan Constantinescu - rafinament, sobrietate, noblețe

 

 

Cu ocazia Zilelor Culturii Naționale, Complexul Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău a organizat în spațiul Muzeului de Artă vernisajul expoziției și lansarea albumului ”Ștefan Constantinescu - grafică și pictură”. Invitat special, pictorul Crăiță Mândră Vasile a prezentat publicului, cu generozitatea binecunoscută, momentul întâlnirii cu maestrul pe vremea când era student. În discursul său a subliniat rafinamentul, sobrietatea, noblețea omului Ștefan Constantinescu și talentul pedagogului și artistului care i-a format conștiința de pictor. O imagine mai completă și complexă se regăsește în opera sa, de o discretă importanță și deosebită profunzime. Colecția ”Ștefan Constantinescu” din patrimoniul Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău a fost donată de soția sa Clody Bertola, în anul 1996 și cuprinde un număr de 77 de lucrări.

Ștefan Constantinescu s-a născut la 14 martie 1898, în Târgu Ocna, județul Bacău. La doar 15 ani se înscrie la Academia de Arte Frumoase din București (1913 – 1916), unde va studia cu idilicul și contemplativul pictor academic Dimitrie Serafim. În Primul Război Mondial a participat activ pe frontul din armata română (1916 – 1918) de unde s-a întors rănit. Mărturia faptului vine de la Alexandru Vlahuță care se referă la perioada de covalescență a tânărului pictor într-o scrisoare adresată poetului și eseistului Nichifor Crainic (n.1889 – d. 1972): ”Scrie-mi pe-o carte poştală ce-ai făcut cu pictorul Constantinescu? Dacă e slab, ia o trăsură în socoteala mea şi du-l la d[octo]r. Dacă e în pat, dă adresa lui doctorului Dona şi roagă-l să se ducă el să-l vadă, când o ieşi în oraş pentru ceilalţi clienți”[i]. După însănătoșire decide să călătorească în Turcia, Liban, Egipt și Italia trecând din sfera studiilor în cea a documentării și impresiilor.

 Perioada interbelică Europa este traversată de veritabile confruntări artistice iar din România, pictori renumiți pleacă în Germania, Austria și Franța, cuceriți de noul stil original. Mânat de aceiași dorință, justificat de avântul extraordinar al curentului Art Nouveau, Ștefan Constantinescu pleacă la Paris.

            Revenit în țară, își canalizează toată energia și experiența estetică spre debutul la Salonul Oficial din 1924, ”fiind răsplătit cu Premiul”Anastase Simu”[ii]. Activitatea artistică începe să prindă contur și lucrările sale, apreciate de critica de specialitate, jurnaliști, colecționari și public, au început să-i aducă numeroase premii și comenzi. Era deja cunoscut când deschidea prima expoziţie personală în 1928, la Bucureşti. Tot în 1928 obține Premiul ”Paladi” la Salonul Oficial iar în anul 1929 realizează prima lucrare publică, decorând pavilionul românesc la Expoziția Internațională de la Barcelona. Împreună cu Paul Miracovici, contopind efortul cu al altor artiști ai vremii într-o deplină colaborare, decorează pavilionul Expoziției Internaționale de la Paris (1937) și pavilionul Expoziţiei Economice de la New York (1939). Participă activ la viața și manifestările Societăţii Tinerimea Artistică în perioada cuprinsă între anii 1927-1941. Cariera prolifică îl face celebru, este momentul când o cunoaște și se căsătorește cu actrița Clody Bertola.

Hotărât și sigur,”subtilul mânuitor al jocului de valori”[iii], Ștefan Constantinescu își profilează un portofoliu impresionant. Participă la Bienala de la Veneția în 1942 și la Expoziția de artă din Budapesta în 1947. Realizează ”mozaicul în marmură cu temă mitologică de la Societatea de Gaz şi Electricitate și mozaicul pentru Clubul Nautic – Snagov, fresca pentru plafonul Teatrului din Reşiţa (1961), picturi murale la Marea Adunare Naţională, la Casa Scânteii, la Viena şi Geneva, la Muzeul P.C.R. (Muzeul Ţăranului Român)”, transformând experiențele artistice în opere publice de artă extrem de vizibile, adevărate repere în muralistică. Anul 1950 marchează ocuparea titlului de ”profesor de artă monumentală la Institutul "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti”, contribuind astfel la formarea altor generații de creatori. Atinge apogeul creației în 1957 când primește titlul de Artist Emerit și Premiul de Stat. În anul 1960 ”participă la expoziţiile de artă românească din Praga, Bratislava, Berlin, Helsinki şi Atena. Împreună cu Gheorghe (Ghiţă) Popescu, în 1961 realizează mozaicul ceramic de la Palatul Unesco de la Geneva având drept temă industria şi artele, iar în 1964 primeşte titlul de Maestru Emerit. Finalizează proiectele de pictură monumentală pentru decorarea faţadei Teatrului Naţional din Bucureşti în 1972-1973”[iv].

 Între un desen și o pictură monumentală nu ignoră nici ilustrația de carte. Excelenta stăpânire a mijloacelor observației și a reprezentării tematice o demonstrează cu prisosință în orice tehnică. Artistul evoluează în limitele unei grafii esențiale, stenice a compozițiilor, continuând să expună cu regularitate la Saloanele Oficiale. Transpune atitudini din mai toate zonele sociale: de la intimitatea familială, culisele teatrului, târguri, peisaje și frământări sociale până la portrete. A urmărit consecvent expresivitatea ca o condiție sine qua non atât în culoare cât și în desen. S-a impus printr-o remarcabilă atenuare a rigorii compoziției fiind interesat de obținerea armoniilor subtile de efect și ritm. Indiferent de suportul folosit posedă claritate și suplețe în exprimarea plastică. Ștefan Constantinescu surprinde stările de spirit a personajelor în delimitări clare de linie. Pentru el contează acțiunea și nu cedează în fața abundenței detaliilor.

Desenul, de o vigoare frustă, înregistrează prompt rodul observației imediate, e precum respirația. Ochiul trebuie să vadă iar spiritul să aleagă. Spontaneitatea, mediul cu/în care lucrează denotă un spirit de observație pătrunzător, relevat de sentimente profunde. Un stil plastic distinct, o manieră coerentă cu mijloace tehnice simple. Sinteză, concept, viziune, siguranță, precizia înfăptuirii artistice și forța de a finaliza. Talentul pictorului nu zăbovește pe ductul liniilor trasate cu dezinvoltură ci se afirmă impetuos când cuprinde marile perspective. În contextul general al creației lui Ștefan Constantinescu, desenele reprezintă un domeniu aparte și de o valoare artistică cronologică. ”Târg în Albania I, II, III și IV”, nu se încadrează în nici o perspectivă sferoidă sau geometrică bine determinată ci mai degrabă pe o concepție spațial narativă de mișcare. Artistul combină în diverse moduri cu elementele de perspectivă (vertical, diagonal, curbe) reunind în desfășurarea lor o anumită viziune asupra dinamismului specifică târgurilor. Liniile verticale conturează siluete în mișcare iar cele orizontale descriu îmbrăcămintea și atitudinea personajelor. În acest mod realizează nu doar echilibrul și coerența compoziției ci și o gramatică vizuală a universului spațio-temporal. Nici un desen nu include rutina în decizia executării. Ștefan Constantinescu aflat mereu în fața altor provocări, în care mâna – prelungire a talentului, studiului, inteligenței și intuiției-, face dovada măiestriei și siguranței construcției lucrărilor. Sub ochiul adumbrit de tăcerea iubirii, nudurile sunt dimensionate pe exigențe esențiale. Model pare să-i fi fost soția sa, Clody Bertola. Fiecare linie, trasată cu fermitate, se ramifică la extremități în altele ce-și poartă povara unor lucruri nespuse. O senzualitate tristă, pierdută și regăsită în concretețea desenului. Executate în tuș, în poziție de repaus, pictorul a renunțat la inutila perfecțiune anatomică a corpului uman în favoarea unei exprimări spontane. Absența chipului interzice accesul spiritului la peronul visului și al dorinței. Doar valoarea actului artistic are însemnătate. Din patru lucrări numai trei sunt semnate în partea dreaptă, jos, Șt.Constantinescu și datate 1973, 1958, respectiv 1976.

Lucrarea”Pod peste Sena” este o acuarelă susținută lateral de un verde crom desfășurat pe orizontala construcției podului care centrează lucrarea. Amprenta caracterului de spontaneitate rezidă din efectul întrepătrunderii tonurilor, a contopirii pământului cu marea tălăzuitoare ce stăpânește bărcile și vasele ancorate la țârm.

Din expoziție fac parte o serie de 12 litografii cu studii, schițe și portrete, inspirate din peregrinările din Albania și un portret al lui Clody Bertola. Un număr de 11 linogravuri, numite generic ”Compoziții,  sunt inspirate din zona teatrului. Aprehendarea imaginii plastice de pe scena spectacolului reflectă o necesitate evidentă de eliberare interioară izvorâtă din contactul permanent și intim cu realitatea dar și un spirit meticulos într-o deplină stăpânire a tehnicii.

Ștefan Constantinescu a contribuit tematic în pictură prin compozițiile ”Greva de la C.F.R” – 1933 și ”Dofteana”. Paleta este sobră iar limbajul pictural limpede și armonios. De o construcție riguroasă tablourile sunt străbătute de o sensibilă lumină, puternic sugestivă, redată în tonalități atenuante. Forța de evocare inspirată din evenimentele mișcării muncitorești, înfățișate de personajele din primul plan, pune în evidență figuri expresive și demne în atitudini. Gama nuanțată de griuri și albastruri  din al doilea și al treilea plan, contribuie la crearea unei atmosfere de tensiune dramatică. 

”Portretul lui ”Mihai Sadoveanu”, plasat pe primul panou al expoziției, este realizat într-o cromatică caldă și plină de forță. Gestul pictural, mânuit cu multă energie și eliberat de orice prejudecată sau cenzură, domină întreaga compoziție. Pictorul are atenția îndreptată spre expresivitatea chipului urmărind să redea profilul moral al personalității scriitorului. Linia caracteristică a buzelor indică siguranța personajului care a marcat adevărate experiențe psihologice pe tărâmul literar. Din lumina obținută de griuri rafinate pe fondul vibrant de ocruri și sienă se desprinde un sentiment de liniște adâncă, în care stăruie privirea scrutătoare și concentrată a lui Sadoveanu. Impresia de monumentalitate este dată de siguranță personajului, al aceluia care a înfăptuit ceea ce avea de înfăptuit.

Proiectele de mozaic și frescă sunt compoziții istorice de o amplă evocare, într-o viziune monumental simbolică. Două lucrări ilustrează evenimente în variate soluții plastice care conțin elemente narative despre voievodul Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu. Un alt proiect înfățișează personaje îmbrăcate în costume ale popoarelor ce-și poartă drapelul lângă construcții arhitecturale reprezentative. Repertoriul abordat conferă imaginea problematicii artei de semnificație social-istorică la acea vreme. Lucrările (schițe) nu sunt semnate și datate.

Ștefan Constantinescu trece în neființă în 1983, la București. În 1986, Muzeul Naţional de Artă al României i-a consacrat o retrospectivă și editat un catalog în care istoricul și criticul de artă Barbu Brezianu a scris: „Penumbrele s-au aşternut pe nedrept şi asupra unor valori ale trecutului…“, referindu-se la activitatea artistică din timpul vieţii, străin de orice vanitate: „s-a ţinut departe de reclama firmelor luminoase“.

Toată opera: lucrările monumentale de o excepţională vibraţie, pictura de şevalet, frescă şi mozaic, cât și cele pour soi-même, sunt bine fixate într-un timp și un loc special în istoria picturii românești. Inventarul colecției depune mărturie despre arta lui Ștefan Constantinescu prin știința selectării detaliului relevant și sinteza elementelor de limbaj plastic. Operele sale de o ţinută artistică deosebită trebuie să trăiască, să fie cunoscute şi asimilate în chipul cel mai atent de contemporaneitate. Traiectoria pe care s-a înscris a fost definitivă. Creația sa a întrunit toate formele conținutului artistic și cultural, aceasta înseamnând elan, forţă, sensibilitate și echilibru. Personalitatea distinctă a pictorului Ștefan Constantinescu se circumscrie generației remarcabile de creatori (Ghiță Popescu, Paul Miracovici, Eugen Schileru, ș.a.), care au dezvăluit cu mândrie polivalența identității și expresiei culturale al timpului lor.

Despre valoarea spiritului creativ al maestrului Ștefan Constantinescu au scris: Alexandru Busuioceanu în ”Calendarul”, 27 februarie 1932 - ”în plină preocupare de colorist sensibil și viu”[v]; George Zlotescu îl nominalizează printre ”artiștii tineri de mare viitor” în ”Arta și omul”, mai 1934[vi]; George Nichita în ”Revista limba română”, 1 decembrie 1931[vii]; Gheorghe Oprescu (27 februarie 1933 și 8 decembrie 1934), Nicolae Toniza, Francisc Șirato, Petre Comarnescu, iar în 1978 i-a fost consacrată o monografie semnată de Mircea Grozdea.

A lăsat în urma sa multe lucrări în muzee și colecții private, biruind astfel trecerea timpului.

---

[i]    http://www.romlit.ro/o_epistola_necunoscuta_a_lui_AlexandruVlahuta

[ii]   Salonul-oficial-Expozitii-retrospective-1947%20(1).pdf

[iii]  http://www.artexpert.ro/artisti/lucrari/stefan-constantinescu

[iv]  http://grimberg.ro/licitatii/licitatie-decembrie-2013-5590/serbare-la-negresti-846

[v]   Petre Oprea, Critici de artă în presa bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.45, București, 1997,  Ed.tehnică agricolă

[vi]  Petre Oprea, Critici de artă în presa bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.86, București, 1997, Ed.tehnică agricolă

[vii]  Petre Oprea, Critici de artă în presa bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.73, București, 1997, Ed.tehnică agricolă