Dialoguri plastice

Pentru artistul Gheorghe Dican pasiunea pentru culoare are dimensiuni şi directii precise. Mizează pe culori tari, deseori stridente, imprimând o obiectivitate maximă imaginilor. Este atras de efecte picturale ce reduc fondul, uneori, la o singură culoare. Tablourile lui Dican "emit" sunete bogate şi profunde, stârnite de o gândire deziderativă, în proiecţii cromatice a unor stări dilatate de ochiul interior. Sunt eliberări energetice nebănuite, amuţite sau refulate. Atâta culoare este de natură imnică, o sărbătoare a simţurilor, o indescriptibilă despovărare - libertate şi vitalitate, o confesiune intimă declanşată de corupţia cotidiană. Combinările extraordinare ale pulsiunii vitale traduse prin culoare, relevă admirabil artistul, al cărui stranie luciditate ocupă, din instinct, centrul emoţiei. Gheorghe Dican îşi retrăieşte sentimentele ca pe o aventură, obiectivând trăirile intime şi experienţa personală. Versalitatea nu-l atinge, el dă măsura reală a propriei fiinţe: ..."Totul depinde, fără îndoială, de tensiunea lăuntrică a artistului, de dramatismul lucrurilor pe care vrea el să le spună" (Robert Rauschenberg). Pictura ca acţiune formulată de Hartung, cel mai de seamă dintre reprezentanţii şcolii new-yorkeze, oferă artistului virtualitatea refacerii armoniei universale prin intermediul gestualismului şi materiei colorate care deschide uşile secrete ale emoţiilor. Fără ostentaţie crede îndeajuns în forţa culorilor eliberatoare, energia cromatică izbind tensiunile obscure de dinafară. Atunci când sentimentul frumosului substituie sentimentul binelui, impresionează estetic, mesaj direct şi cald totodată,  învăluindu-l pe privitor.

Măiestria lui Vasile Soponariu ne invită să ne închipuim un scenariu fantastic populat de personaje suprarealiste de forme zoomorfe sau umane obscure, ce restituie splendid frumuseţea. Ivite din lumea brută a metalului supus visceral, "trăiesc" o tragedie aproape neîntreruptă, aceea a coincidenţei haos-lizibilitate.  Sculpturile artistului surprind gesturi subtile din mişcarea nebunului sau a actorului, care le face traductibile mergând dincolo de raţiune. Personajele degajă o realitate de o sluţenie moştenită de la oameni, magic deturnată de la destinaţia dintâi. Privind aceste figuri solitare, răsucite, magnetice, dansând, avântîndu-se, până într-atât încât, avem senzaţia că domină, ca o ameninţare ce planează asupra comunicării. Hărţuite parcă de datoria creatorului visceral, rămân în ochii noştrii, măşti definitive şi insurmontabile, reprezentări cu grimase, revelatoare, orbitoare chiar. Deşi nu la fel de fragile ca sculpturile lui Alberto Giacometti, încearcă aceiaşi vulnerabilitate, internă şi externă, de expresie umană. Vasile Soponariu îşi tăinuieşte sensibilizările, când timpul nu i se mai opune transformă în erezie fascinantă tot ceea ce, înăuntrul său, contravine moralităţii îngăduite. 

Există o măreţie a artei când ne poartă până la contemplaţie: îi poţi amâna limitele dar nu să le negi cu totul. Creaţia îşi joacă rolul furnizând o manieră de a privi, a simţi, a cunoaşte şi a repune în discuţie problema sensului vieţii. Gheorghe Dican şi Vasile Soponariu sunt artiştii care răstoarnă subtilele constrângeri spirituale transformându-le într-un preaplin de a fi. Nuditatea evidenţei construieşte o lume interioară, din care răzbat demersuri artistice seducător estetice, muzicale, poetice chiar, întemeiate pe o exacerbare a facultăţilor intuitive. Deposedaţi de convulsiile moderne, necompromişi de puterea mercantilă şi ordinea mondenă, cultivă separat, dar împreună, nevoia exaltată de frumuseţe cu preţul originalităţii lor de gândire, al forţei cromatice perturbatoare şi al supleţei imaginaţiei.

 

 

 

Cotidianul Desteptarea Bacau
Revista Ateneu/pag.22