... din prea multă dragoste
Este necesară consemnarea manifestărilor şi evenimentelor artistice care au loc la Bacău cu atât mai mult cu cât, fiecare în parte, oferă momente unice publicului. Unice pentru că lucrările de artă sunt evaluate după anumite criterii care ţin de artist, şcoală, perioadă şi operă. Iar în sarcina operatorului cultural este importantă amploarea intrisecă a actului cultural în conştiinţa publicului, prin accesul la valorile de care ne-am cam înstrăinat.
Sunt o entuziastă a picturii peisagiste. Consider că peisajul este piatra de încercare şi prag în definirea personalităţii unui artist. Fiecare tablou reprezintă mijlocul de exprimare a celor mai profunde gânduri şi simţăminte ale artistului. Tot ce reuşeşte să facă porneşte din inimă, cu sinceritatea şi emotivitatea lui vibrantă. Trecând peste faptul că îl cunosc pe dl. CONSTANTIN TOFAN de la prima mea expoziţie la Iaşi, în 1999, că îi ştiu atelierul de pe Lăpuşneanu şi puţin din opera sa, că am avut bucuria de a-i organiza o expoziţie personală la Bacău, trebuie să argumentez şi să dau Cezarului ce-i al Cezarului. Timbrul său unic al sensibilităţii, delicat şi poetic chiar în pofida aparenţei viguroase, reprezintă o artă autentică a tradiţiei şcolii ieşene de belle arte, plecate de la Panaiteanu-Bardasare Gheorghe, la Băncilă, la Podoleanu, Hatmanu şi mulţi alţii, încununând cu mândrie arta înaintaşilor. La Iaşi, artistul CONSTANTIN TOFAN este arhiconoscut prin bonomia sa, dar şi ca profesor şi preşedinte al filialei U.A.P., cum la fel de bine ştiuţi sunt în Bacău, Vasile Crăiţă Mândră, Ştefan Pristavu, Ioan Burlacu şi alţii. Fiecare oraş are artiştii săi reprezentativi pentru arta plastică românească.
Domnului TOFAN îi indentintifici cu uşurinţă tablourile pentru că din ele emană dragostea pentru natură – singurul frumos şi fascinant în totul. Capacitatea sa de a măsura culoarea, a urmări liniştea degajată din formele şi volumul naturii într-un discurs plastic, constituie rezultatul ştiinţei desenului şi a unor răbdătoare experienţe tehnice. Transcrierea realităţii în modele metematice şi grafice devin imagini simbol. Concentrând până la esenţă natura în focare liniare, perpetuu iradiante, nu pierde nimic din puterea culorii. Pânza sau hârtia îi primeşte semnul pensulei sau pastelului urmând traseul afectiv. Toate elementele, chiar şi cele mai puţin imperceptibile, sunt chemate la demnitatea artei prin inteligenţa transpunerii. Fiecare linie sau pată de culoare cuprinde grade de frumuseţe - reflectate de nenumărate studii în structurile materiale ale naturii - dezvăluind astfel, vitalitatea intensă a pictorului şi virtuozitatea de a da mobilitate formelor în spaţiu. În acelaşi timp, forţa şi fermitatea ductului organizator al compoziţiei executate cu intensitate şi expresivitate cromatică, depăşeşte limitele culorii locale. Ochiul exersat al artistului răscoleşte, precum plugul pământul, cercetând brazda de culoare pe care o reaşează în planuri plastice. O face cu sinceritate, fiecare cadru e rezultatul transfigurării sub parafa impulsului care sparge fondul de reprezentare a vieţii emoţionale („Desprindere I, II, III”, Mesteceni”). Opune vizibilul în lumea interioară a vizionarului fără să deformeze perceperea spiritului, prin orientarea liniilor şi formelor, a contrastului puternic dintre umbre, lumini şi volum, absoarbe mişcarea („Peşte în iarbă”, „Oglindă sonoră”, „Compoziţie în albastru”). Domnia sa, face parte dintre acei care nu au nevoie să renunţe la asemănare pentru a fi expresiv. Este stăpân asupra emoţiei şi sigur asupra mâinii. Cu ajutorul liniilor ferme şi decise prin alegerea şi justeţea tonurilor, reuşeşte să evoce peremptoriu spaţiul, obţinând maximum de plasticitate a caligrafiei ductului energic, păstrând echilibrul esenţial esteticii („Compoziţie I, II, III”). Formele sunt simplificate, culoarea este supusă, îmblânzită şi integrată: rapoarte de planuri, spaţii şi volume determinate de echilibrul şi armonia plastică, de intersectarea liniilor şi curbelor înlănţuite într-un ritm de alternanţe desăvârşesc o plenitudine simfonică a compoziţiei. Traduc aceste construcţii clar delimitate şi încadrate, ca pe o nevoie de ordine. Chiar dacă nu sunt fixate pe secţiunea de aur, ele sunt realizate într-un sistem de multipli şi submultipli geometrici ce compartimentează spaţiul. În acest fel sugerează ideatic relaţia şi comunicarea: extern – intern, peisaj – tablou, general – particular, univers – individ.
Prin urmare, oricâtă bucurie ne-ar umple sufletul la un moment dat natura, voluptatea adâncă a re-creaţiei pictorului - care intervine organizator, cu impresia unităţii depline dată de centrarea atenţiei într-un anumit punct - înveşniceşte clipa şi locul căpătând o valoare sporită şi unică.
Sprijinit deopotrivă de un prea plin poetic şi dintr-o prea multa dragoste faţă de natură, rigoarea încercată de artistul CONSTANTIN TOFAN presupune, o nedisimultă cantitate de lirism şi metamorfoză recepţionate din contemplare miracolului si vietii pe pamant. În acest fel, mărturiseşte plastic "vinovăţia" de a fi trecător prin lume fără a putea cuprinde in tablourile sale deplinătatea cosmică a firului de iarbă în faţă căruia se simte dator să-şi recunoască nimicnicia. Opera sa însă, îi poartă amprenta originalităţii reuşind să scoată peisajul din fluxul timpului şi să o reintegreze în ordinea perenă a artei.
Fotografii realizate de Mihnea Baran
