Foto: Mihnea Baran
Curator expozitie: Carmen Istrate Murariu
Criteriile estetice sunt şi au fost întotdeauna fluctuante la nivelul vieţii cotidiene. Astăzi nu mai există o distincţie clară între disciplinele artei iar între genurile picturale se află o foame de imagini orchestrate de apariţia unei estetici a surprizei. Începând cu Tocqueville, mulţi critici sociali şi culturali sunt de accord că standardele esteticii s-au deteriorate rapid în favoarea unui statut social şi dorinţei de paradă conformă afirmaţiei cu privire la celebritate a lui Andy Warpol şi iluziei reconfortante a prestanţei ca hedonism al relaxării.
Fiecare artă comportă o tehnică proprie şi face apel la un mod specific de compoziţie. Orice act artistic sau operă, implică alegerea unei forme într-un ansamblu al determinărilor generale care, permit clasarea într-o artă sau gen. Aceasta trebuie să se plieze pe o schemă formală ce impune anumite reguli, dobândind un statut oficial chiar dacă interferează cu alte arte sau diferite genuri. Teza hegeliană a “morţii artei” este combătută prin proprietăţile sugestive, dinamice şi constructive a intelectualismului abstract, care analizează şi susţine materialul de observare, corespunzător noilor cerinţe ale artelor. Cultura şi arta, adaptate la imperativele acestui secol, a societăţii dezvoltate şi tehnicilor de vârf indispensabile vieţii actuale, îmbracă noi forme.
Plecând de la obiectul ca atare a lui Marcel Duchamp “Fontain”, în 1959, a cărei operaţii selective a stat o evidentă intenţie provocatoare dar şi convingerea că orice obiect prezintă aspecte şi caracteristici cărora nu le acordăm atenţie, arta contemporană îmbracă şi încarcă cu o semnificaţie estetică orice obiect indentificat şi izolat într-un spaţiu consacrat examinării vizuale, respective galerie de artă. Teoria lui Benedetto Croce susţine faptul că adevărata noutate artistică ia naştere în clipa care, artistul sesizează, elaborează şi reconsideră material în manifestarea ei tehnică extrinsecă, ca re-înterpretare a obiectului în contexte artistice într-un discurs estetic. Reconsiderearea materiei (deşeu industrial, sau obiect commercial) deplasează teoriile estetice în noi explorări. Fie că luăm o lucrare a lui Cesar în care comprimă, striveşte şi expune carcasa metalică a unui radiator de maşină (“Compresion”) în 1962, a lui Andz Warpol cu “Champbell`s sau Linchtenstein „Crack” în 1964, unde copiază o imagine dintr-o revistă cu benzi desenate cu maximă fidelitate, toate poartă cu sine cam acelaşi mesaj: suntem supuşi imperiosului prezent a lumii industrializate, tehnicizate şi informatizate. Artiştii comunică o emoţie estetică prin formele şi obiectele contemporaneităţii care, ne fură conştientizarea, fiind subjugaţi doar de consum rapid şi fără să ne dăm seama că folosinţa obiectelor la un moment dat, pot recrea forme estetice nebănuite.
Neîndoielnic faptul că aflându-ne în faţa unei capodopere precum Mona Lisa, simţurile exaltă primind o vie impresie care, aproape paralizează la vederea imaginii, subjugate de emoţie şi admiraţie. Faptul de a fi o operă binecunoscută, într-un asemenea context experimental, ea reprezintă mult mai mult, purtând noi înţelesuri, întrebări şi răspunsuri, posibilităţi de reintegrare în actualitate. Pe internet poate fi văzută arătându-şi sânii, se barbereşte, işi mişcă mâinile, dă din ochi şi alte prelucrări. Aşa încât, arta video, instalaţia multimedia, proiecţia, sunetul, arta digitală sau biologică, astăzi pun întrebări, emoţia artistică fiind produsă prin sugestia senzaţiilor şi ideilor. Criteriile estetice au devenit „categoriale şi conceptuale”, şi fac parte integrantă dintr-o teorie artistică care, după Arthur Danto, întăreşte modul de interpretare a obiectului într-un spaţiu dat. Astfel, intenţionalitatea include o componentă reprezentaţională, înţeleasă ca structură şi organizare, proprie semiotice. În acest fel reacţia estetică spontană lipseşte, ea se insinuează sub forma interogaţiei, (ce este, ce reprezintă, ce vrea să spună artistul) iar o analiză profundă presupune pe lângă cunoaştere în esenţă şi intenţionalitate, raţionalitate, evaluare şi valorizare. Pentru că rolul artei este de a comunica, recunoaştem ca mesaj, din întrega expoziţie, un proces semiotic bazat pe trei componente: semnul, obiectul reprezentat şi interpretul. Gândirea este realizată prin semne, de la cele grafice, gestice, cromatice, vizuale, materiale, fizice şi tehnice, iar traducerea lor în acţiuni înseamnă a manipula semne, de aceea mesajul tuturor celor 33 de artişti plastici, prin cele 63 de lucrări expuse în galeriile „Alfa” din cadrul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, constituie o invitaţie la descifrarea şi înţelegerea acestora.
Plecând de la obiectul ca atare a lui Marcel Duchamp “Fontain”, în 1959, a cărei operaţii selective a stat o evidentă intenţie provocatoare dar şi convingerea că orice obiect prezintă aspecte şi caracteristici cărora nu le acordăm atenţie, arta contemporană îmbracă şi încarcă cu o semnificaţie estetică orice obiect indentificat şi izolat într-un spaţiu consacrat examinării vizuale, respective galerie de artă. Teoria lui Benedetto Croce susţine faptul că adevărata noutate artistică ia naştere în clipa care, artistul sesizează, elaborează şi reconsideră material în manifestarea ei tehnică extrinsecă, ca re-înterpretare a obiectului în contexte artistice într-un discurs estetic. Reconsiderearea materiei (deşeu industrial, sau obiect commercial) deplasează teoriile estetice în noi explorări. Fie că luăm o lucrare a lui Cesar în care comprimă, striveşte şi expune carcasa metalică a unui radiator de maşină (“Compresion”) în 1962, a lui Andz Warpol cu “Champbell`s sau Linchtenstein „Crack” în 1964, unde copiază o imagine dintr-o revistă cu benzi desenate cu maximă fidelitate, toate poartă cu sine cam acelaşi mesaj: suntem supuşi imperiosului prezent a lumii industrializate, tehnicizate şi informatizate. Artiştii comunică o emoţie estetică prin formele şi obiectele contemporaneităţii care, ne fură conştientizarea, fiind subjugaţi doar de consum rapid şi fără să ne dăm seama că folosinţa obiectelor la un moment dat, pot recrea forme estetice nebănuite.
Neîndoielnic faptul că aflându-ne în faţa unei capodopere precum Mona Lisa, simţurile exaltă primind o vie impresie care, aproape paralizează la vederea imaginii, subjugate de emoţie şi admiraţie. Faptul de a fi o operă binecunoscută, într-un asemenea context experimental, ea reprezintă mult mai mult, purtând noi înţelesuri, întrebări şi răspunsuri, posibilităţi de reintegrare în actualitate. Pe internet poate fi văzută arătându-şi sânii, se barbereşte, işi mişcă mâinile, dă din ochi şi alte prelucrări. Aşa încât, arta video, instalaţia multimedia, proiecţia, sunetul, arta digitală sau biologică, astăzi pun întrebări, emoţia artistică fiind produsă prin sugestia senzaţiilor şi ideilor. Criteriile estetice au devenit „categoriale şi conceptuale”, şi fac parte integrantă dintr-o teorie artistică care, după Arthur Danto, întăreşte modul de interpretare a obiectului într-un spaţiu dat. Astfel, intenţionalitatea include o componentă reprezentaţională, înţeleasă ca structură şi organizare, proprie semiotice. În acest fel reacţia estetică spontană lipseşte, ea se insinuează sub forma interogaţiei, (ce este, ce reprezintă, ce vrea să spună artistul) iar o analiză profundă presupune pe lângă cunoaştere în esenţă şi intenţionalitate, raţionalitate, evaluare şi valorizare. Pentru că rolul artei este de a comunica, recunoaştem ca mesaj, din întrega expoziţie, un proces semiotic bazat pe trei componente: semnul, obiectul reprezentat şi interpretul. Gândirea este realizată prin semne, de la cele grafice, gestice, cromatice, vizuale, materiale, fizice şi tehnice, iar traducerea lor în acţiuni înseamnă a manipula semne, de aceea mesajul tuturor celor 33 de artişti plastici, prin cele 63 de lucrări expuse în galeriile „Alfa” din cadrul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, constituie o invitaţie la descifrarea şi înţelegerea acestora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu