Dionis Puscuţă la lansarea postumă a cărţii "Lumea are glas" în 2008, a cărui autor este tatăl său, Octavian Voicu

Sergiu Sechelariu, Dionis Puşcuţă, scriitorul Calistrat Costin - preşedintele Uniunii Scriitorilor, filiala Bacău şi Cornel Galben - editorul cărţii aflaţi în Casa Memorială "George Bacovia";


Premiile Uniunii Scriitorilor, filiala Bacău, 2008


Ioan Burlacu, Dionis Puşcuţă, Silvia Miler; Maestrul Ilie Boca
Foto: Mihnea Baran


Premiile Asociaţiei culturale "Octavian Voicu" Bacău, 2008
Foto: Carmen Istrate Murariu


Pregătirea expoziţiei semnate de artistele din Chişinău, Elena şi Aliona Samburic
Foto: Aliona Samburic

Constantin Tofan

... din prea multă dragoste

Este necesară consemnarea manifestărilor şi evenimentelor artistice care au loc la Bacău cu atât mai mult cu cât, fiecare în parte, oferă momente unice publicului. Unice pentru că lucrările de artă sunt evaluate după anumite criterii care ţin de artist, şcoală, perioadă şi operă. Iar în sarcina operatorului cultural este importantă amploarea intrisecă a actului cultural în conştiinţa publicului, prin accesul la valorile de care ne-am cam înstrăinat.

Sunt o entuziastă a picturii peisagiste. Consider că peisajul este piatra de încercare şi prag în definirea personalităţii unui artist. Fiecare tablou reprezintă mijlocul de exprimare a celor mai profunde gânduri şi simţăminte ale artistului. Tot ce reuşeşte să facă porneşte din inimă, cu sinceritatea şi emotivitatea lui vibrantă. Trecând peste faptul că îl cunosc pe dl. CONSTANTIN TOFAN de la prima mea expoziţie la Iaşi, în 1999, că îi ştiu atelierul de pe Lăpuşneanu şi puţin din opera sa, că am avut bucuria de a-i organiza o expoziţie personală la Bacău, trebuie să argumentez şi să dau Cezarului ce-i al Cezarului. Timbrul său unic al sensibilităţii, delicat şi poetic chiar în pofida aparenţei viguroase, reprezintă o artă autentică a tradiţiei şcolii ieşene de belle arte, plecate de la Panaiteanu-Bardasare Gheorghe, la Băncilă, la Podoleanu, Hatmanu şi mulţi alţii, încununând cu mândrie arta înaintaşilor. La Iaşi, artistul CONSTANTIN TOFAN este arhiconoscut prin bonomia sa, dar şi ca profesor şi preşedinte al filialei U.A.P., cum la fel de bine ştiuţi sunt în Bacău, Vasile Crăiţă Mândră, Ştefan Pristavu, Ioan Burlacu şi alţii. Fiecare oraş are artiştii săi reprezentativi pentru arta plastică românească.

Domnului TOFAN îi indentintifici cu uşurinţă tablourile pentru că din ele emană dragostea pentru natură – singurul frumos şi fascinant în totul. Capacitatea sa de a măsura culoarea, a urmări liniştea degajată din formele şi volumul naturii într-un discurs plastic, constituie rezultatul ştiinţei desenului şi a unor răbdătoare experienţe tehnice. Transcrierea realităţii în modele metematice şi grafice devin imagini simbol. Concentrând până la esenţă natura în focare liniare, perpetuu iradiante, nu pierde nimic din puterea culorii. Pânza sau hârtia îi primeşte semnul pensulei sau pastelului urmând traseul afectiv. Toate elementele, chiar şi cele mai puţin imperceptibile, sunt chemate la demnitatea artei prin inteligenţa transpunerii. Fiecare linie sau pată de culoare cuprinde grade de frumuseţe - reflectate de nenumărate studii în structurile materiale ale naturii - dezvăluind astfel, vitalitatea intensă a pictorului şi virtuozitatea de a da mobilitate formelor în spaţiu. În acelaşi timp, forţa şi fermitatea ductului organizator al compoziţiei executate cu intensitate şi expresivitate cromatică, depăşeşte limitele culorii locale. Ochiul exersat al artistului răscoleşte, precum plugul pământul, cercetând brazda de culoare pe care o reaşează în planuri plastice. O face cu sinceritate, fiecare cadru e rezultatul transfigurării sub parafa impulsului care sparge fondul de reprezentare a vieţii emoţionale („Desprindere I, II, III”, Mesteceni”). Opune vizibilul în lumea interioară a vizionarului fără să deformeze perceperea spiritului, prin orientarea liniilor şi formelor, a contrastului puternic dintre umbre, lumini şi volum, absoarbe mişcarea („Peşte în iarbă”, „Oglindă sonoră”, „Compoziţie în albastru”). Domnia sa, face parte dintre acei care nu au nevoie să renunţe la asemănare pentru a fi expresiv. Este stăpân asupra emoţiei şi sigur asupra mâinii. Cu ajutorul liniilor ferme şi decise prin alegerea şi justeţea tonurilor, reuşeşte să evoce peremptoriu spaţiul, obţinând maximum de plasticitate a caligrafiei ductului energic, păstrând echilibrul esenţial esteticii („Compoziţie I, II, III”). Formele sunt simplificate, culoarea este supusă, îmblânzită şi integrată: rapoarte de planuri, spaţii şi volume determinate de echilibrul şi armonia plastică, de intersectarea liniilor şi curbelor înlănţuite într-un ritm de alternanţe desăvârşesc o plenitudine simfonică a compoziţiei. Traduc aceste construcţii clar delimitate şi încadrate, ca pe o nevoie de ordine. Chiar dacă nu sunt fixate pe secţiunea de aur, ele sunt realizate într-un sistem de multipli şi submultipli geometrici ce compartimentează spaţiul. În acest fel sugerează ideatic relaţia şi comunicarea: extern – intern, peisaj – tablou, general – particular, univers – individ.

Prin urmare, oricâtă bucurie ne-ar umple sufletul la un moment dat natura, voluptatea adâncă a re-creaţiei pictorului - care intervine organizator, cu impresia unităţii depline dată de centrarea atenţiei într-un anumit punct - înveşniceşte clipa şi locul căpătând o valoare sporită şi unică.

Sprijinit deopotrivă de un prea plin poetic şi dintr-o prea multa dragoste faţă de natură, rigoarea încercată de artistul CONSTANTIN TOFAN presupune, o nedisimultă cantitate de lirism şi metamorfoză recepţionate din contemplare miracolului si vietii pe pamant. În acest fel, mărturiseşte plastic "vinovăţia" de a fi trecător prin lume fără a putea cuprinde in tablourile sale deplinătatea cosmică a firului de iarbă în faţă căruia se simte dator să-şi recunoască nimicnicia. Opera sa însă, îi poartă amprenta originalităţii reuşind să scoată peisajul din fluxul timpului şi să o reintegreze în ordinea perenă a artei.

Fotografii realizate de Mihnea Baran

Apariţie editorială

Dicţionarul artei naive din Bacău
Cuvânt introductiv

Având obiceiul scrisului într-un lămurirea întâmplărilor cotidiene dar şi a evenimentelor artistice ce-şi proiectează existenţa în viaţa culturală, am constatat cu surprindere că activitatea efervescentă a pictorilor naivi din Bacău, deşi consemnată în presa locală şi naţională, nu se bucură totuşi de o atenţie prea mare. Cred, şi am convingerea că, nume precum Catinca Popescu, Constantina Voicu şi Ion Măric, apărute în publicaţii internaţionale ca reprezentanţi ai artei naive din ţară ce atrage tot mai multe sufragii, merită să facă parte din alcătuirea unui material editorial.
Fără a fi critic de artă şi fără a da ascultare dictonului lui Goethe „Kunstler bilde, rede nicht ...” (artistule creează, nu vorbi ...), mi-am luat libertatea de a readuce aminte de faimosul Vameş Rousseau care – a dat „drept de cetate picturii naive” la începutul sec. XX – să expun consideraţiile asupra şcolii de pictură naivă băcăuană într-o definire a identităţii.
Nu am naivitatea să cred că scriu istorie, pentru aceasta există alte instanţe. Nici pretenţia că această carte este exhaustivă. Vreau doar să marchez nişte momente în care se articulează structura artei plastice naive, aratând că, ştacheta acesteia este ri dicată destul de sus, la nivel de performanţă. Că evoluţia creaţiilor unor artişti depăşeşte instabilitatea frivolă a începutului de mileniu înecat într-un ritm al prefacerilor în toate planurile astfel încât, succesiunea acestora probează cu ostentaţie că viaţa şi lumea satului românesc nu pier.

Arta naivă are o tradiţie europeană de aproape un secol, la noi fiind practicată de câteva decenii de artişti care, au reuşit să se impună pe plan mondial. Privită în acest context România are o cotă valorică ridicată iar Bacăul se poate lăuda cu „ vârfuri de lance care au cucerit lumea”(Cotidianul „Jurnalul Naţional”, 2007; albumele „Die Naive Kunst Rumaniens” de Herbert Wieesner, 2002, Ed. Ansid şi „Naif Art”, realizat de muzeografa Ludmila Bradskaia, Ed. New York, 2005; „Dicţionarul artei naive”, Mihai Vintilă, 1998; „Exerciţii de fidelitatea”, Valentin Ciucă, Iaşi, 2006, ş.a).
Lucrarea se adresează publicului de toate vârstele (elevi, studenţi, colecţionari, specialişti în istoria artei, cât şi tuturor celor care intenţionează să descopere lumea artistică), iubitorilor de artă în general. Realizarea acestui dicţionar asigură recunoaşterea unui spaţiu cultural în ansamblul artelor plastice din ţară şi garantează oportunitatea demersului editorial, găsindu-şi locul în bibliotecile şcolare, studenţeşti, orăşeneşti şi municipale din Bacău şi din ţară, în mâna specialiştilor, pasionaţilor şi colecţionarilor, interesul manifestat fiind de mare amploare. Neîndoielnic, asemenea lucrări au mai apărut dar, acest dicţionar este unic la nivel local, necesar în identificarea şi rezolvarea unei nevoi culturale la nivel de expresie artistică locală, naţională şi internaţională. Este un dicţionar tip album care cuprinde personalităţi ale picturii naive ce pune la dispoziţie o imagine cultural - geografică de un real ajutor pasionaţilor şi celor care studiază, elaborează sau parcurg o călătorie artistică într-un spaţiu cultural puţin cunoscut şi luat în seamă, oferind cititorului, posibilitatea unei judecăţi de valoare proprii în faţa diverselor producţii artistice contemporane.

La mulţi ani ! Sănătate şi bucurii !

Geanina Ivu Vlad şi sărbătorile de iarnă

-->

Geanina Ivu Vlad şi sărbătorile de iarnă

E vremea colindelor, a bucuriilor împărtăşite, a amintirilor purtate de vocile cristaline a copiilor pe la ferestrele caselor, a ninsorilor de altadată care te chema la gura sobei, în ceas de seară, să asculţi ori să depeni poveşti de altădată, în sunetul clinchetului de clopoţei.

Anul are tâmplele ninse, îi numărăm ultimele zile sărbătorindu-l cu bucurie indiferent de cât de bogat a fost şi câte impliniri ori decepţii ne-a adus. Ultimul vernisaj din acest an, găzduit de Muzeul de Artă Bacău şi semnat de Geanina Ivu Vlad - elocuţiuni de imagini sugestive şi evocatoare a obiceiurilor şi datinilor strămoşeşti - va rămâne deschisă până la finele lunii ianuarie 2009. Ea face parte din generaţia mai tânără (fostă studentă a maestrului Ilie Boca). Indisolubil legată de viaţa socială a hotărât să ne invite la o caldă aşteptare dimpreună, a Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului pentru a trece pragul dintre ani mai buni şi înţelegători şi cu speranţe aprinse de lumina spiritului de Crăciun, îndrăznind să colinde prin culoare cu o expoziţie personală.

În pofida impresiei generale, muzeul de artă nu este o instituţie rece care adăposteşte doar tablouri. Dimpotrivă, este viu atât cât vrei să fie, este locul unde în graba unei zile poţi poposi pentru aţi clăti ochii sau împrospăta spiritul, aţi mangâia sufletul ori a medita în faţa unui tablou ce poarta cu sine povestea unui creator. Atâta căldură, culoare, mesaj, bucurie sau tristeţe nu-ţi poate oferi nimeni care să te îmbogăţească fără să faci nimic. Trebuie doar să priveşti şi să ai răbdare pentru a primi povestea. Muzeul e o cetate a creaţiei şi a creatorilor, este un generator de noi valori prin care se dezvăluie conţinutul unor acumulări premergătoare a ceea ce am fost şi suntem ca neam. Împreună cu zestrea genetică, educaţia, forţa intuitivă şi efectul stimulator al mediului social, calitatea artistică a ceea ce se regăseşte pe simeze este rezultatul convertirii ideilor preluate din traditii şi obiceiuri în solutii, a interpretării simbolurilor prin capacitatea de selecţie valorică dar şi a dorinţei abordării unor nivele superioare adaptate contemporaneităţii.

Revenind la Geanina Ivu Vlad, trebuie subliniat că a izbutit să redea plastic, cu sinceritate, autenticitate şi profunzime, bucuria sărbătorilor. Iar muzeul de artă merită să fie astfel colindat. Culoarea din lucrări e un adevărat elogiu adus minunatelor tradiţii populare şi sărbătorilor de iarnă. Strălucirea, nuanţa şi saturaţia acestora exprimă starea ce planează pretutindeni în lume. Ursul, cel mai spectaculos dintre toate animalele şi mai folosit de ceata urătorilor, este ipostaziat jucăuş şi spectaculos plastic. Utilizând tehnica flashului, artista aduce în prim plan semiotica faptului cotidian al sărbătorilor; păstrând sensibilitate pentru culturalitate, obiceiuri şi tradiţii, proliferând structuralul, artista s-a angajat într-o migăloasă caligrafiere a stării interioare. Roşul folosit, nelipsit din tablou, este o culoare aprinsă, foarte caldă, stimulatoare, care provoacă şi incită la actiune, activează şi faciliteaza asociaţiile mintale de idei, descriind o feerie a bucuriilor de iarna. Pictoriţa ştie să vadă şi să exprime naraţiunea ca şi evocarea, transpunandu-le intr-o compunere plastică a cărei vivacitate cromatică surprinde emoţional. Paradoxul generic la care ne invită, asemeni unui receptor reflctorizant, trimite evident la relaţia dintre existenţă şi creator, dintre fiinţa interioară şi percepţia socială. Ea ne ampretează cu imaginile unui orizont al memoriei afective şi cu ursuleţii de pluş a copilăriei. Pornind de la modele reale şi concrete artista nu urmăreşte o « redare » faptică, materială, ci mai degrabă o anume « situaţie picturală » corespunzătoare unei meditaţii sau unei stări sufleteşti insuflate de atmosfera trecerii pragului dintre ani.

Astfel Geanina Ivu Vlad, într-o înţelegere delicată a momentului anului, a reuşit să instituie o atmosferă de căldură, calm şi socializare caracteristică lunii decembrie. Iată cum, la capătul drumului din anul 2008, copleşiţi dimpreună de timp şi spaţiu, rămânem fundamental optimişti într-o certitudine care iradiază deja dintr-un an nou încărcat de promisiuni.