Amprente plastice - Dionis Puscuță & Mihai Docea

      

20 mai 2010
Această expoziţie semnată de artiştii Mihai Docea si Dionis Puscută, probează o profesionalitate incontestabilă. Amândoi pornesc de la elementele comune realităţii dar ajung la reprezentări plastice cu totul deosebite. Dl. Docea, cunoscut publicului băcăuan mai mult sau mai putin, face parte dintre acei artişti cu spiritul liber care şi-a ostoit setea de cunoaştere pe meridianele lumii, din America, unde s-a bucurat de adevărate experienţe profesionale alături de notabilități ale Universității Harvard până în Costa Rica, unde a înființat un centru cultural de anvergură. Dar pentru că actualitatea fenomenului artistic occidental nu l-a satisfăcut pe deplin, în călătoriile sale documentare a inclus şi India, țară unică şi specială, cu valori culturale şi spirituale de netăgăduit. Astfel, ni se înfăţişează drept un artist matur, capabil să “reinterpreteze obiectele transformându-le în lucrări de artă” după cum însuşi a mărturisit într-un interviu. Mai mult decât atât, în multiplele sale interogaţii existenţiale proprie înţelegerii şi priceperii realităţilor vieţii, se bazează pe o expresie caligrafică ce dinamizează petele de culoare pe fondul uneori uni, într-o cromatică explozivă. Lumina, metaforă complementară sau alternativă a evoluţiei spirituale emanată din tablouri, o prelucrează în tonalităţi ce amplifică registrul cromatic, conferind imaginilor pregnanțe monumentale. Atitudinea artistului se bazează pe o stare de concentrare fecundă asemeni meditaţiilor transcedentale din care odată ieşit exclude premeditarea formei şi controlul gestului. Ştie exact ce şi mai ales cum trebuie să lucreze. Artistul extrage în tuşe energice de culoare esența unor prezențe umane şi fizionomii ce par să-i scormonească memoria afectivă. Compozițiile sunt desfășurate ritmic, bazate pe o textură rafinată a materiei picturale ori grafice din care obține reorganizări originale ale datelor realului ce poartă spiritul locului. Are darul, dezinvoltura de a transforma spontaneitatea şi rigoarea într-un suflu poetic surprinzător. Astfel descoperim în lucrările domniei sale o nedisimulată cantitate de lirism şi poezie şi sonorități caracteristice Americii Centrale.

          Şi pentru că la început spuneam că ambii artiști rezolvă în mod distinct realitatea, dl. Dionis Puscuță, printr-o impecabilă prestaţie plastică, ne pune în situaţia de a reflecta, continuând să ofere cu încăpăţânarea unui eretic viaţa noastră cea de toate zilele transfigurată plastic. Fiinţe fabuloase, jumătate om-jumătate animal reflectă nu întâmplător, un mesaj scos din contextul cotidianului. Nenumărate interpretări pe care le capătă anumiți subiecți sau subiecte sunt supuse unei adevărate metamorfozări, punându-ne în fața unor patimi vicioase, obsesii născute din haosul unei zile ce derutează mintea omenească în fața misterului existenței pe fondul griurilor colorate. Compoziții ce oglindesc întâmplări ori evenimente ce pot fi transpuse oricând în tehnica benzilor desenate, din care se strecoară ironii fine sau directe, comunicate într-un raport invers proporțional dintre cantitatea informațiilor şi finalitatea reală – tabloul. 

          Dar cine dintre noi mai este interesat cu adevărat, cum arată sufletul nostru azi? Câţi mai cred, precum Dostoievki că “frumuseţea va salva lumea”? Pesimismul artistului ne este transmis tuturor celor prezenți, ca o invitație la meditaţie. 

          În concluzie, lucrările celor doi artişti sunt străbătute de acelaşi suflu al spiritului - o intervenţie a gândirii active ce operează, evident separat în viaţa zilnică. Aşa încât, expoziția de faţă obligă la un exerciţiu de admiraţie iar pentru aceasta la detaşarea de spectacolul diurn. 

Ștefan Constantinescu - rafinament, sobrietate, noblețe

 

 

Cu ocazia Zilelor Culturii Naționale, Complexul Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău a organizat în spațiul Muzeului de Artă vernisajul expoziției și lansarea albumului ”Ștefan Constantinescu - grafică și pictură”. Invitat special, pictorul Crăiță Mândră Vasile a prezentat publicului, cu generozitatea binecunoscută, momentul întâlnirii cu maestrul pe vremea când era student. În discursul său a subliniat rafinamentul, sobrietatea, noblețea omului Ștefan Constantinescu și talentul pedagogului și artistului care i-a format conștiința de pictor. O imagine mai completă și complexă se regăsește în opera sa, de o discretă importanță și deosebită profunzime. Colecția ”Ștefan Constantinescu” din patrimoniul Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău a fost donată de soția sa Clody Bertola, în anul 1996 și cuprinde un număr de 77 de lucrări.

Ștefan Constantinescu s-a născut la 14 martie 1898, în Târgu Ocna, județul Bacău. La doar 15 ani se înscrie la Academia de Arte Frumoase din București (1913 – 1916), unde va studia cu idilicul și contemplativul pictor academic Dimitrie Serafim. În Primul Război Mondial a participat activ pe frontul din armata română (1916 – 1918) de unde s-a întors rănit. Mărturia faptului vine de la Alexandru Vlahuță care se referă la perioada de covalescență a tânărului pictor într-o scrisoare adresată poetului și eseistului Nichifor Crainic (n.1889 – d. 1972): ”Scrie-mi pe-o carte poştală ce-ai făcut cu pictorul Constantinescu? Dacă e slab, ia o trăsură în socoteala mea şi du-l la d[octo]r. Dacă e în pat, dă adresa lui doctorului Dona şi roagă-l să se ducă el să-l vadă, când o ieşi în oraş pentru ceilalţi clienți”[i]. După însănătoșire decide să călătorească în Turcia, Liban, Egipt și Italia trecând din sfera studiilor în cea a documentării și impresiilor.

 Perioada interbelică Europa este traversată de veritabile confruntări artistice iar din România, pictori renumiți pleacă în Germania, Austria și Franța, cuceriți de noul stil original. Mânat de aceiași dorință, justificat de avântul extraordinar al curentului Art Nouveau, Ștefan Constantinescu pleacă la Paris.

            Revenit în țară, își canalizează toată energia și experiența estetică spre debutul la Salonul Oficial din 1924, ”fiind răsplătit cu Premiul”Anastase Simu”[ii]. Activitatea artistică începe să prindă contur și lucrările sale, apreciate de critica de specialitate, jurnaliști, colecționari și public, au început să-i aducă numeroase premii și comenzi. Era deja cunoscut când deschidea prima expoziţie personală în 1928, la Bucureşti. Tot în 1928 obține Premiul ”Paladi” la Salonul Oficial iar în anul 1929 realizează prima lucrare publică, decorând pavilionul românesc la Expoziția Internațională de la Barcelona. Împreună cu Paul Miracovici, contopind efortul cu al altor artiști ai vremii într-o deplină colaborare, decorează pavilionul Expoziției Internaționale de la Paris (1937) și pavilionul Expoziţiei Economice de la New York (1939). Participă activ la viața și manifestările Societăţii Tinerimea Artistică în perioada cuprinsă între anii 1927-1941. Cariera prolifică îl face celebru, este momentul când o cunoaște și se căsătorește cu actrița Clody Bertola.

Hotărât și sigur,”subtilul mânuitor al jocului de valori”[iii], Ștefan Constantinescu își profilează un portofoliu impresionant. Participă la Bienala de la Veneția în 1942 și la Expoziția de artă din Budapesta în 1947. Realizează ”mozaicul în marmură cu temă mitologică de la Societatea de Gaz şi Electricitate și mozaicul pentru Clubul Nautic – Snagov, fresca pentru plafonul Teatrului din Reşiţa (1961), picturi murale la Marea Adunare Naţională, la Casa Scânteii, la Viena şi Geneva, la Muzeul P.C.R. (Muzeul Ţăranului Român)”, transformând experiențele artistice în opere publice de artă extrem de vizibile, adevărate repere în muralistică. Anul 1950 marchează ocuparea titlului de ”profesor de artă monumentală la Institutul "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti”, contribuind astfel la formarea altor generații de creatori. Atinge apogeul creației în 1957 când primește titlul de Artist Emerit și Premiul de Stat. În anul 1960 ”participă la expoziţiile de artă românească din Praga, Bratislava, Berlin, Helsinki şi Atena. Împreună cu Gheorghe (Ghiţă) Popescu, în 1961 realizează mozaicul ceramic de la Palatul Unesco de la Geneva având drept temă industria şi artele, iar în 1964 primeşte titlul de Maestru Emerit. Finalizează proiectele de pictură monumentală pentru decorarea faţadei Teatrului Naţional din Bucureşti în 1972-1973”[iv].

 Între un desen și o pictură monumentală nu ignoră nici ilustrația de carte. Excelenta stăpânire a mijloacelor observației și a reprezentării tematice o demonstrează cu prisosință în orice tehnică. Artistul evoluează în limitele unei grafii esențiale, stenice a compozițiilor, continuând să expună cu regularitate la Saloanele Oficiale. Transpune atitudini din mai toate zonele sociale: de la intimitatea familială, culisele teatrului, târguri, peisaje și frământări sociale până la portrete. A urmărit consecvent expresivitatea ca o condiție sine qua non atât în culoare cât și în desen. S-a impus printr-o remarcabilă atenuare a rigorii compoziției fiind interesat de obținerea armoniilor subtile de efect și ritm. Indiferent de suportul folosit posedă claritate și suplețe în exprimarea plastică. Ștefan Constantinescu surprinde stările de spirit a personajelor în delimitări clare de linie. Pentru el contează acțiunea și nu cedează în fața abundenței detaliilor.

Desenul, de o vigoare frustă, înregistrează prompt rodul observației imediate, e precum respirația. Ochiul trebuie să vadă iar spiritul să aleagă. Spontaneitatea, mediul cu/în care lucrează denotă un spirit de observație pătrunzător, relevat de sentimente profunde. Un stil plastic distinct, o manieră coerentă cu mijloace tehnice simple. Sinteză, concept, viziune, siguranță, precizia înfăptuirii artistice și forța de a finaliza. Talentul pictorului nu zăbovește pe ductul liniilor trasate cu dezinvoltură ci se afirmă impetuos când cuprinde marile perspective. În contextul general al creației lui Ștefan Constantinescu, desenele reprezintă un domeniu aparte și de o valoare artistică cronologică. ”Târg în Albania I, II, III și IV”, nu se încadrează în nici o perspectivă sferoidă sau geometrică bine determinată ci mai degrabă pe o concepție spațial narativă de mișcare. Artistul combină în diverse moduri cu elementele de perspectivă (vertical, diagonal, curbe) reunind în desfășurarea lor o anumită viziune asupra dinamismului specifică târgurilor. Liniile verticale conturează siluete în mișcare iar cele orizontale descriu îmbrăcămintea și atitudinea personajelor. În acest mod realizează nu doar echilibrul și coerența compoziției ci și o gramatică vizuală a universului spațio-temporal. Nici un desen nu include rutina în decizia executării. Ștefan Constantinescu aflat mereu în fața altor provocări, în care mâna – prelungire a talentului, studiului, inteligenței și intuiției-, face dovada măiestriei și siguranței construcției lucrărilor. Sub ochiul adumbrit de tăcerea iubirii, nudurile sunt dimensionate pe exigențe esențiale. Model pare să-i fi fost soția sa, Clody Bertola. Fiecare linie, trasată cu fermitate, se ramifică la extremități în altele ce-și poartă povara unor lucruri nespuse. O senzualitate tristă, pierdută și regăsită în concretețea desenului. Executate în tuș, în poziție de repaus, pictorul a renunțat la inutila perfecțiune anatomică a corpului uman în favoarea unei exprimări spontane. Absența chipului interzice accesul spiritului la peronul visului și al dorinței. Doar valoarea actului artistic are însemnătate. Din patru lucrări numai trei sunt semnate în partea dreaptă, jos, Șt.Constantinescu și datate 1973, 1958, respectiv 1976.

Lucrarea”Pod peste Sena” este o acuarelă susținută lateral de un verde crom desfășurat pe orizontala construcției podului care centrează lucrarea. Amprenta caracterului de spontaneitate rezidă din efectul întrepătrunderii tonurilor, a contopirii pământului cu marea tălăzuitoare ce stăpânește bărcile și vasele ancorate la țârm.

Din expoziție fac parte o serie de 12 litografii cu studii, schițe și portrete, inspirate din peregrinările din Albania și un portret al lui Clody Bertola. Un număr de 11 linogravuri, numite generic ”Compoziții,  sunt inspirate din zona teatrului. Aprehendarea imaginii plastice de pe scena spectacolului reflectă o necesitate evidentă de eliberare interioară izvorâtă din contactul permanent și intim cu realitatea dar și un spirit meticulos într-o deplină stăpânire a tehnicii.

Ștefan Constantinescu a contribuit tematic în pictură prin compozițiile ”Greva de la C.F.R” – 1933 și ”Dofteana”. Paleta este sobră iar limbajul pictural limpede și armonios. De o construcție riguroasă tablourile sunt străbătute de o sensibilă lumină, puternic sugestivă, redată în tonalități atenuante. Forța de evocare inspirată din evenimentele mișcării muncitorești, înfățișate de personajele din primul plan, pune în evidență figuri expresive și demne în atitudini. Gama nuanțată de griuri și albastruri  din al doilea și al treilea plan, contribuie la crearea unei atmosfere de tensiune dramatică. 

”Portretul lui ”Mihai Sadoveanu”, plasat pe primul panou al expoziției, este realizat într-o cromatică caldă și plină de forță. Gestul pictural, mânuit cu multă energie și eliberat de orice prejudecată sau cenzură, domină întreaga compoziție. Pictorul are atenția îndreptată spre expresivitatea chipului urmărind să redea profilul moral al personalității scriitorului. Linia caracteristică a buzelor indică siguranța personajului care a marcat adevărate experiențe psihologice pe tărâmul literar. Din lumina obținută de griuri rafinate pe fondul vibrant de ocruri și sienă se desprinde un sentiment de liniște adâncă, în care stăruie privirea scrutătoare și concentrată a lui Sadoveanu. Impresia de monumentalitate este dată de siguranță personajului, al aceluia care a înfăptuit ceea ce avea de înfăptuit.

Proiectele de mozaic și frescă sunt compoziții istorice de o amplă evocare, într-o viziune monumental simbolică. Două lucrări ilustrează evenimente în variate soluții plastice care conțin elemente narative despre voievodul Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu. Un alt proiect înfățișează personaje îmbrăcate în costume ale popoarelor ce-și poartă drapelul lângă construcții arhitecturale reprezentative. Repertoriul abordat conferă imaginea problematicii artei de semnificație social-istorică la acea vreme. Lucrările (schițe) nu sunt semnate și datate.

Ștefan Constantinescu trece în neființă în 1983, la București. În 1986, Muzeul Naţional de Artă al României i-a consacrat o retrospectivă și editat un catalog în care istoricul și criticul de artă Barbu Brezianu a scris: „Penumbrele s-au aşternut pe nedrept şi asupra unor valori ale trecutului…“, referindu-se la activitatea artistică din timpul vieţii, străin de orice vanitate: „s-a ţinut departe de reclama firmelor luminoase“.

Toată opera: lucrările monumentale de o excepţională vibraţie, pictura de şevalet, frescă şi mozaic, cât și cele pour soi-même, sunt bine fixate într-un timp și un loc special în istoria picturii românești. Inventarul colecției depune mărturie despre arta lui Ștefan Constantinescu prin știința selectării detaliului relevant și sinteza elementelor de limbaj plastic. Operele sale de o ţinută artistică deosebită trebuie să trăiască, să fie cunoscute şi asimilate în chipul cel mai atent de contemporaneitate. Traiectoria pe care s-a înscris a fost definitivă. Creația sa a întrunit toate formele conținutului artistic și cultural, aceasta înseamnând elan, forţă, sensibilitate și echilibru. Personalitatea distinctă a pictorului Ștefan Constantinescu se circumscrie generației remarcabile de creatori (Ghiță Popescu, Paul Miracovici, Eugen Schileru, ș.a.), care au dezvăluit cu mândrie polivalența identității și expresiei culturale al timpului lor.

Despre valoarea spiritului creativ al maestrului Ștefan Constantinescu au scris: Alexandru Busuioceanu în ”Calendarul”, 27 februarie 1932 - ”în plină preocupare de colorist sensibil și viu”[v]; George Zlotescu îl nominalizează printre ”artiștii tineri de mare viitor” în ”Arta și omul”, mai 1934[vi]; George Nichita în ”Revista limba română”, 1 decembrie 1931[vii]; Gheorghe Oprescu (27 februarie 1933 și 8 decembrie 1934), Nicolae Toniza, Francisc Șirato, Petre Comarnescu, iar în 1978 i-a fost consacrată o monografie semnată de Mircea Grozdea.

A lăsat în urma sa multe lucrări în muzee și colecții private, biruind astfel trecerea timpului.

---

[i]    http://www.romlit.ro/o_epistola_necunoscuta_a_lui_AlexandruVlahuta

[ii]   Salonul-oficial-Expozitii-retrospective-1947%20(1).pdf

[iii]  http://www.artexpert.ro/artisti/lucrari/stefan-constantinescu

[iv]  http://grimberg.ro/licitatii/licitatie-decembrie-2013-5590/serbare-la-negresti-846

[v]   Petre Oprea, Critici de artă în presa bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.45, București, 1997,  Ed.tehnică agricolă

[vi]  Petre Oprea, Critici de artă în presa bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.86, București, 1997, Ed.tehnică agricolă

[vii]  Petre Oprea, Critici de artă în presa bucureșteană a anilor 1931-1937, pag.73, București, 1997, Ed.tehnică agricolă

Zuzu CARATĂNASE - Nici o zi fără o linie

Expoziția de gravură ”Ab Antique” - Kizoa Video Editor - Movie Maker

Expoziția de gravură ”Ab antique” de la Galeriile de Artă ”Alfa” Bacău care a avut loc în perioada 27 aprilie-18 mai, anul curent, a fost  gândită ca un dialog susținut între profesor și student având drept obiectiv posibilitatea de recuperare și revalorificare a unei forme de artă din vechime - ab antiquo, cât și o imagine sintetică asupra artelor contemporane. 

Protagonist, distinsul artist plastic Zuzu Caratănase, profesor în cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, a întrezărit o nouă vârstă de aur a gravurii concretizată cu pasiune în creația sa. Convins că multe generații vor urma această direcție, artistul oferă studenților săi mijloacele succesului evident și un permanent suport de competență și disponibilitate. Preocupat de lărgirea orizontului acestei tehnici, sprijină și promovează realizarea unui spaţiu cultural nou, care să fie tot mai prezent în plastică contemporană. Lucrările sale surprind prin acuitatea și simplicitatea expresiei, prin siguranța și ductul amprentat de propria viziune. Pentru Zuzu Caratănase culoarea nu este un mijloc de a anima suprafața ci de a caracteriza spatiul, rafinându-l cu cele mai fine, albe,  linii de ton. El desprinde din cadrul timpului imagini arhitecturale în expresii liniare întocmai celei picturale într-un registru întreg de tonalități și semitonuri. Inspirat de temele clasice a neoclasicismului extrage recognoscíbile trăsături parcimonios metamorfozate prin deformare și/sau exacerbare. Utilizează în același timp imagini și uneori texte complementare. Ceea ce este model, viziune și sinteză oferă corp prin negru și vibrație prin alb. Opera sa, austeră din punct de vedere grafic, ocupă un loc primordial în expresivitatea formei. Desenul e o restituirea în imagine sensibilă a propriei individualități. Bazându-se pe tehnicile tradiționale clasice pe care le respectă cu scrupulozitate, oferă valabilitate, autenticitate și valoare uneia din cele mai vechi arte. Artistul nu are control și percepție vizuală permanentă asupra muncii sale pentru că lucrează în ordine inversă. Acționează printre îndoieli și riscuri, în mod succesiv, la evoluția amprentării operei și la distanță de timp potrivit etapelor. Experiența tehnică este fundamentală pentru vizualizarea fiecărei faze unice în prepararea produsului finit. Gravura exclude folosirea oricăror mijloace fotomecanice, matricea executată de mâna artistului având aceeași forță expresivă ca și pictura. Originalitatea este atunci când creatorul și gravorul sunt aceeași persoană. Acesta este singurul criteriu care contează cu adevărat și a dat întotdeauna opere de artă de rezistență remarcabilă. Iar artistul Zuzu Caratănase convinge prin fiecare expoziție.

          Posibilitatea de a lucra în mod independent și oportunitatea de a expune alături de profesor a reunit în această expoziție o confluență de forțe estetice, de tehnică,  dimensiune și mesaj. În această conjunctură expozițională invitatele Adriana Ropotan și Andra Marișoiu se arată foarte sigure în mânuirea tehnicii alese. S-au născut cu talent, se simt potrivite datorită progreselor uimitoare pe care le fac. Studentul, când întâlnește profesorul ce le scurtează drumul spre afirmare, va trage întotdeauna foloase din învățăturile lui. Puterea talentului schimbă în hrană sfaturile primite. Studiul pentru desăvârșirea ochiului și a mâinii cere stăruință. Desenul e un exercițiu permanent care atestă deviza lui Apelles, pictor al Greciei antice: ”Nulla dies sine linea” – ”să nu treacă nici o zi fără să trag o linie” [i]. Racordate deja ca artiste la pulsul artei, atente și receptive la creația maeștrilor, preiau doar ceea ce răspunde necesității interne a propriului laborator de creație.

Din lucrările de acvatintă, semnate de Adriana Ropotan, răzbate o deosebită intimitate între atingerea mâinilor și complicitatea cu mediul, opera mâinii nefiind cu nimic mai prejos decât a spiritului. Economia de mijloace, capacitatea de a prinde rapid semnul declanșator de trăiri și laconismul rostirii plastice armonizează fericit în monocromia suavă și ușor eterică. Înzestrată cu întreaga energie de percepere și reprezentare a lumii, autoarea poartă un dialog cu timpul. Libertatea de a-și alege subiectele îi oferă multiple posibilități de a acționa emoțional, în imagini preexistente, utilizând reconstrucția liberă, de oglindire a personajelor în mod divers și simultan al planurilor încadrate temporal.

De o anume senzualitate fragedă și sensibilitate senzorială, Andra Marișoiu își pune amprenta creatoare de aspirații și pasiune cu spontaneitate și hotărâre în fiecare lucrare. Artista se implică profund prin accente grafice urmând calea instinctului, ca mai apoi să le însuflețească transformând amintirile în spațiu, prin care acestea devin lumină, formele - structură și finalul - poezie.

          Gravura, ca mijloc de exprimare artistică, a devenit sinonimă cu termenul de lucrat manual opere de artă. Este reproducerea unui tablou, este o imprimare artistică ce are ca rezultat opera de artă originală. Ca tehnică, presupune incizia unui desen pe o suprafață metalică (de obicei de cupru), prin caneluri cu ajutorul unor instrumente speciale. "Gravură" în termen mai larg, se referă la zeci de procese, de la litografia la monotype. Aceste proceduri complexe sunt frecvent utilizate în combinație și într-o stare constantă de revizuire și rafinament. Abia imprimarea decapantă diferențiază și stabilește forma grafică, respectiv xilogravură, litografie, mezzotinto, acvatintă și multe alte medii de artă grafică. Implicarea artistului în crearea și executarea unei imagini presupune o muncă meticuloasă. El urmărește calitatea grafică de alb-negru dată de linii cu diferite grosimi prin care scoate în evidență zonele dense de lumină. În acest fel, lucrările de grafică, exprimate în diversele ei forme, au multe virtuți, printre care frumusețea estetică și un trecut lung și mândru în analele istoriei artei. Atunci când artistul selectează deliberat metoda grafică a imaginii, aceasta ia forma lucrărilor din expoziție, respectiv xilogravură și acvatintă.  Xilogravura numită și gravura în lemn, a apărut în sec.al 8-lea în est-China și la începutul secolului al XV-lea în Occident, fiind cea mai veche metodă de imprimare folosită cu predilecție la ilustrația cărților. Înainte de inventarea fotografiei, fiecare imagine pe care oamenii o puteau vedea era un desen original, o reproducere, o imprimare de un anumit fel, cunoscut sub numele de imprimare în relief: de la o suprafață ridicată. Toate cărțile vechi și, mai târziu, ziarele au fost tipărite prin această metodă. Timp de mii de ani, egiptenii, chinezii, și alții, s-au folosit blocuri de lemn pentru a imprima desene pe țesături. Cele mai înalte forme de artă xilogravura sunt cele ale Albrecht Dürer.  Acvatinta este un  procedeu derivat tot din tehica gravurii care permite să se lucreze mai liber şi mai rapid. A fost inventată la începutul secolului al XV-lea, iar Rembrandt a exploatat-o la maxim. Pentru impresia plastică acvatinta folosește  o serie de medii cum ar fi nisip sau rășină sau placa este acoperită cu un strat uniform de ceară pe care se execută desenul cu un ac special pe suprafaţă. Acest mod permite ca acidul să creeze zone granulare și tonale pe placă.

            În Romania tehnica gravurii era însușită pe deplin de Teodor Aman, Constantin Stahi, Gabriel Popescu și alții. Mai apropiat de timpul nostru a fost și Marcel Chirnoagă, Ștefan Iacobescu, Iuri Isar - Buzău, iar astăzi - Anca Boeriu profesor și colegă la Universitatea de arta din București cu Zuzu Caratănase, și mulți alți artiști.

---

[i] Pliniu cel Batrân (23-79 d. Cr.), în cartea sa Istoria naturala, afirma ca Apelles, cel mai mare pictor al Greciei antice, avea deviza Nulla dies sine linea (- sa nu treaca nici o zi fara sa trag o linie).     

  

       

      

NICU ENEA - Creație și destin

Creație și destin

                      Motto: ”Libertatea înseamnă forța de a crea din nimic, forța spiritului de a crea nu din lumea naturală, ci din sine. În expresia și afirmarea ei pozitivă, libertatea este tocmai creația”. Nikolai Berdiaev - ”Sensul creației”

Deși s-ar crede că anul 2015 a adus memoriei artistului Nicu Enea ”rezolvarea unei recunoașteri culturale la nivel de expresie artistică a patrimoniului local și recunoaşterea celui mai valoros artist plastic din România de o valoare incontestabilă și recunoscută de publicul și critica de specialitate în spaţiul cultural din ansamblul artelor plastice din ţară” [i], consider că ar mai putea fi adăugate câteva observații despre pictor și arta sa. În afară de viața cuprinsă în cartea distinsului dramaturg Viorel Savin - ”Pictorul Nicu Enea (Viața alcătuită din scrisori, articole și poze)” și albumul de artă ”Nicu Enea” semnat de același autor, mă văd obligată de conștiință și circumstanțe să completez despre acel ceva care se sustrage din opera și viața artistului, apreciind ca fiind partea cea mai importantă ce reprezintă totul. Este vorba de libertate - cuvânt definit în DEX ca ”stare a unei persoane cu drepturi depline, care nu este în servitute; stare de independență.” și atitudine.

Creația lui Nicu Enea este o taină care răzbate din interior, din aspirații și necesități, din credință și menire. Între ceea ce este dumnezeiesc şi omenesc în arta sa domneşte un echilibru tulburat doar de avatarurile vremii. Dincolo de hotarele naturii el a înveşnicit existenţa satului natal prin desen şi culoare ca temelie ontică. Artist de esenţă realistă, îndrăgostit de concret, a realizat opere cu suficient impact pentru a se impune unui public avizat şi cu multiple posibilităţi de comparaţii. Chiar dacă nu a fost singurul pictor care a abordat spaţiul rural şi tematica ţăranului, obârşia, cunoaşterea vieţii de la ţară este înfăţişată în multe crochiuri, schiţe de compoziţie şi tablouri. Desenul ne introduce în climatul familial al satului natal. Portretele, siluetele de ţărani aflaţi în repaus ori surprinşi la munca pământului au trăsături deosebit de expresive ce iradiază o forţă epuizată şi resemnată, dar sigură pe sine. Linia fermă, aproape severă, claritatea expresiei, rigoarea chipurilor de ţărani, precizia anatomică, întreaga paletă a limbajului artistic exprimă calităţi deosebite ale pictorului. Şi-a făcut părtaş desenul preumblându-l printre oamenii satului. Arta lui este plină de puritate religioasă ce exprimă o înţelegere profundă a vieţii.

Toată opera pictorului este atât de elocventă încât fiecare lucrare îşi spune povestea deschizând poarta sufletului oricărui privitor. O confesiune plastică transpusă în episoade lirice de maximă curăţenie. Drama fiecărui personaj o dizolvă pe suprafaţa de hârtie sau pânză. Lucrările ”Odihnă la câmp” şi ”Odihnă pe câmp”sunt adevărate capodopere în acest sens. Întins pe pământ sau rezemat de grindeiul plugului de lemn ţăranul istovit de trudă este redat cu iubire, înţelegere şi smerenie, cât să nu tulbure atmosfera de sacerdoţiu a muncii.

 
   

Din fidelitate față de el însuși pictorul îl ridică la rang de martir, consolidând puritatea şi integritatea conştiinţei de a exista prin muncă. El umple, întregește, delimitează sau extinde imaginea despre omul simplu în tonalităţi de alb al straielor, de verde crud, ocru, sienă naturală, arsă, albastrul cerulleum al cerului pierdut la orizont în ultimul plan, fără nici o exagerare spre a impresiona. Într-o orchestrare deplină al echilibrului cromatic, a liniilor şi volumelor, a depărtării şi întinderii, pictorul transfigurează odihna într-un moment esenţial. Tablourile degajă o umanitate generatoare nu doar de admirație, ci și de iubire.”... mărturisesc că am văzut în pictura d-lui Enea întreaga viaţă a neamului nostru ... Iată o clipă de odihnă în necăjita viaţă a ţăranului (...) pe care l-a prins o umbră de somn”(Constantin Sturzu).

Cromatica îi preia stările de suflet. Între nostalgia satului şi duritatea urbanului rămân doar tăcerile ce se mai pot auzi. Înțelegerea creației și a omului Nicu Enea pentru a-i afla temperamentul, înseamnă a empatiza cu umila și demna sa existență, din care a eliberat cea mai înaltă valoare estetică. Adaug compasiunea universală, emoția profund omenească degajată. Pictorul vieţii şi al luminii a îngrămădit în el prea multe suferinţi, ”Mama” - icoana sufletului, ”Mama oarbă” sau ”Ţăran stând pe laviţă”, nu au putut fi şterse de vremi. Tuşa largă de culoare de griuri verzui, tonuri violacee şi teroase trădează dramatismul artistului, împăcarea cu capriciile existenţei dar şi o siguranţă şi fermitate ce-şi trage seva din caracterul demn al personalităţii artistului. El aparţine categoriei de oameni pentru care munca este un talent exersat, care îşi încheie ciclul odată cu viaţa. Desenul este încărcat cu mare emoţie cromatică. Formele sunt pretexte, linia dominantă este viguroasă fără a fi dură, este curbă şi doar excepţional dreaptă. Cromatica lui posedă o aleasă simbolistică pentru fiecare compoziție: nuntă şi doliu, muncă şi împărtăşanie, dragoste şi indiferenţă, luptă şi renunţare. Culoarea îl seduce şi mişcarea îl emoţionează procurându-i controlul absolut asupra clipei în construcţia pânzei. Lipsa de imaginaţie îl făcea inapt pentru creaţia nonconformistă, doar lumea logică şi cognoscibilă aşezată pe temelia realităţii şi al vizibilului îl putea inspira. Interioarele caselor sunt scene cu personaje autentice ce descriu sărăcia și dramatismul reținut al țăranului. Portretistica şi peisagistica rurală este un omagiu adus locului de naştere, ataşamentul organic faţă de pământul şi anonimii ţărani din bătătura casei. Nicu Enea e un nostalgic care-și cutreieră amintirile cu pensula și culoarea, e pictor prin natură și vocație.  

 
 
  

 

 

 

 

 

 

Comparativ cu producţia de nuduri semnate de alţi pictori, cea a lui Nicu Enea are o trăsătură specifică ce poate constitui un factor determinant în apreciere. Pentru că, în mod exclusiv, Enea a avut drept model propria soţie. Contururi unduitoare cu senzualităţi calde, calme, fără nici o umbră de vulgaritate, descurajează privitorul de a vedea în ea un obiect al plăcerii. Goliciunea trupului sugerează reflectarea genuină a unei stări elementare şi fireşti. Racursiuri ce pun la grea încercare viziunea artistului avantajat fiind de calitatea de soţ al modelului. Nudurile realizate, majoritatea  înfăţişate cu ploapele lăsate, ori cu ochii închişi, este semn de înţelegere a artistului în grija căruia, modelul se lăsa abandonat cu pudoare. Enea era un arhitect al formelor monumentale, sculpturale. Nudurile modelate în culoare temperată trecută printr-un filtru discret, în antiteză cu fovul Gaugain care pictează femeia în culori tari, saturate, cu ochi flmânzi, larg deschişi pentru a surprinde tot ceea ce eventual i-ar putea scăpa, au   aceiaşi calitate de esenţializare a marii teme a naturii genuine. Un fel de nobleţe ancestrală, de extaz mistic şi vigoare primară prin care evită artificialitatea şi efemerul lumii în care trăieşte. ”Omul ăsta ar putea s-o picteze goală şi pe fecioaara Maria, fără ca să pară o împietaate şi să deranjeze pe cinva” (Rudolf Schwetzer Cumpăna). 

 

 

 

 
 

Traversează cea mai grea perioadă a vieţii după răsturnarea politică în România, până în 1956 este privat de drepturi băneşti trăind din leafa Elvirei. Condiția pauperă îl silește să picteze  maci, trandafiri, pansele, cârciumărese, irişi şi garoafe până la saturaţie cu care merge el însuşi la târg pentru a-şi expune spre vânzare tablourile. Însă Enea a pictat flori şi în prima perioadă de creaţie. Pentru artist sunt deopotrivă un însoţitor al dragostei, al iubirii conferind simbolic caracterul de puritate şi nevinovăţie. Apusul autorităţii regale intervenit odată cu instalarea erei comuniste părea să nu-l atingă de vreme ce se afla în graţiile concitadinului Lucreţiu Pătrăşcanu. Dar odată căzut în dizgraţie, considerat fiu de burghez, steaua lui Pătrăşcanu începe să coboare trăgând după ea un văl de umbră şi peste cea a pictorului. Prezenţă constantă la concursurile importante pentru obţinerea comenzilor provoacă invidia colegilor de breaslă care nu-i vor ierta niciodată, nici după moarte, faptul de a-i fi învins în diferite împrejurări concurenţiale. Pe acest fond se retrage la Buzău, în Brăiești unde va locui o bună perioadă de timp și va lucra la primăria din localitate ca funcționar (1944 - 1946). Din 1946, constrâns de impunerile regimului comunist şi nevoile fireşti de supravieţuire, începe să picteze lucrări proletcultiste. E doar un mod de a spune, totul e doar efectul voinței de a picta. Nu caută să se alinieze noilor directive. Pictează pur și simplu, modelul e la îndemână, tema rurală -dragă sufletului său, e doar la o aruncare de privire dincolo de blocurile la care se lucra cu înverșunare, pitorescul îl regăsește pe orice chip sau zid ori împrejurare. În 1948, este trecut pe lista proscrişilor, după ce un coleg (Lucian Grigorescu), ajuns în fruntea activiştilor artişti, i-a lipit pe biografie eticheta de ”pictor decadental burgheziei şi a casei regale”. Este angrenat în diferite activităţi cu caracter cultural-educativ, planşe pentru Casa şcoalelor, machete pentru gazetele de perete. Prezenţa operelor sale este semnalată aproape anual la saloanele oficiale, iar din 1952 la expoziţiile regionale, interregionale, anuale de stat, realizând lucrări inspirate din viaţa nouă a satului. Îngenunchiat profesional nu rămâne un exclusivist sau mai degrabă nu este decât împotriva falsului. Libertatea spiritului îi dă dreptul să aleagă. Natura, cadrul social, viața în ultimă instanță, îi oferă variate forme de bogății spirituale inepuizabile şi pictează tablourile: ”Portretul unui fruntaş în întrecerea socialistă de la fabrica Proletarul Bacău”, ”Compoziţie - judecarea unui sabotor în agricultură” a căror titluri se încadrează tematicii și pe care le expediază la U.A.P. Iaşi în vederea organizării unei expoziţii. A depășit resentimentele care-l încercau împotriva atâtor oameni și lucruri, rămânând consecvent cu el însuși. O scrisoare care începe prin adresarea de ”Stimată Tovarășe Anuța” din 5 mai 1950, descrie cât se poate de acut suferința prin care trece artistul: ”A venit primăvara, tovarăşe Anuţa! Am fost obişnuit să lucrez numai pictură odată cu venirea ei (primăverii), căci aveam anual expoziţie la Bucureşti. În acest anotimp am fost întotdeauna şi trebuie să fiu în mijlocul naturii, să văd munca de primăvară. Vreau să plec la ţară, apoi spre sonde la Moineşti, Tazlăul sărat, mina de cărbuni din Comăneşti, etc, etc.”. Disperat că nu reuşea să-şi ”însuşească noile deprinderi tehnice” în realizarea lozincilor şi a meterialelor propagandistice, afectat de oboseala ochilor: ”... Cred că ştiţi şi d-voastră că senzaţia unei culori anumite, care durează un anumit interval de timp are tendinţa de a se transforma  într-o senzaţie a culorii complementare respective, încât eu, încercând într-o după amiază o schiţă şi fiindu-mi ochii obosiţi de la scrisul cu roşu al lozincilor, nu am văzut altă culoare în afară de verde. Apoi şi sănătatea mi-e şubrezită: în trei luni de la 72 de kg. am ajuns la 67,5 kg....”, predă toată gestiunea şi pleacă de la fabrica ”Proletaru”. 

 

Lucrările ”La arie”, ”Citirea presei”, ”Nuntă ţărănească” nu le integrez tematicii impuse de sistem, a diverselor aspecte de edificare a socialismului, deși constituie parte importantă a acelor vremi. Cea din urmă lucrare, de mari dimensiuni, decorează şi în prezent un perete de la etaj al Consiliului Judeţean Bacău. Resorturile imaginative s-au declanşat la momentul pictării acestui tablou într-un gest neaşteptat, surprinzător poate chiar şi pentru artist: s-a introdus pe sine în alaiul nuntaşilor prinşi în horă iar pe Ghe.Ghe. Dej printre lăutari, cântând la scripcă (vioară). Entuziasmul se resimte numaidecât, tușa capătă amploare, culorile se exaltă. Vigoarea, incisivitatea, precizia și spontaneitatea este dată de emoția care emană din  scena nunții, culoarea triumfă, e o sărbătoare la care participă toată suflarea satului. Artistul nu consemnează doar un eveniment, este preocupat mai mult să exprime sentimentul, potențând expresia personajelor, exagerează ce i se pare esențial și înlătură ceea ce pare a fi insignifiant. Fără a se bucura de aprecierea artei sale, fondul sentimental nu-l părăsește. Continuă să picteze conferind modelelor o remarcabilă demnitate chiar și atunci când nu era cazul. Se elibera astfel de o mulțime de plictiseli întrerupând-o cu societatea, ignorantă, falsă și de prost gust. Redă scene din şantierele socialismului ”Barajul de la Bicaz”, ”Greva de la Lapoş”, ”Surâzând viitorului”, ”Fruntaşi în tăierea pădurilor”, ”Şantier”, ”Şedinţă la Căminul Cultural”, ”Portret de petrolist” etc. din călătoriile de documentare pe care le realizează. Prin caracterul și stilul compozițiilor a dovedit că natura îi aparținea fără a se înfățișa posterității cu avantajul de a se număra printre favorizați. Să lucrezi ca să placă mai întâi propriei conștiințe e o datorie de artist, e asumare și curaj. A fost calea pe care și-o alesese și de la care nu s-a abătut niciodată.  

Timpul şi iubirea îşi pune amprenta pe ceea ce rămâne, creaţia unui artist într-o anume etapă istorică. În decembrie 1970, Elvira Enea a făcut generoasa donaţie Complexului muzeal judeţean Bacău, imobilul, mobilierul, obiectele personale ale pictorului, o importantă colecţie de grafică şi pictură realizate de artist, cât și corespondența din care reiese o poveste de dragoste gingașă, și pare-se nemuritoare. Gestul de dăruire totală a Elvirei nu înseamnă o utopie a iubirii universale ci o credinţă şi o voinţă adâncă a ei. Adică ”inteligenţă, demnitate umană, curaj în faţa destinului și dispreţ faţă de truisme”. (Mircea Eliade)  Renunţarea la sine într-o asemenea idealitate este aureolă şi nu suferinţă zădarnică, martirajul Elvirei consemnând începutul şi nu încheierea vieţii. Opera creată de cel care a divinizat-o le-a oferit şansa nemuririi amândurora. 

  

Nicu Enea viețuiește prin culoare, unica armă prin care a învins  Este de remarcat faptul că nu și-a dezmințit paleta și nici nu a cutezat să aștepte sentința tardivei, și poate echitabilei, posterități. Și-a consolidat creația în libertate și tăcere, atitudinea constând tocmai prin a nu se trăda pe sine. Pentru el arta a fost un apostolat firesc și natural   slujind numai adevărului și frumosului.

 

 

 

 

 

Reconsiderarea, poate ambiguă, la care m-am supus cu adâncă curiozitate, a rezultat din dorința de a face inteligibil actul creator, înțelegând faptul că doar cel ce e liber creează. Că oricât de pervertită ar părea opera realizată în momente conjuncturale, se cuvine a fi explicată prin adaptarea ce i-a cristalizat eșecul social.  

Anul acesta va fi comemorat printr-o expoziție retrospectivă (16.09.2015), cu lucrări din patrimoniul Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu” și de la colecționarii de artă.

---

[i] Viorel Savin - ”Pictorul Nicu Enea (Viața alcătuită din scrisori, articole și poze)” și albumul de artă ”Nicu Enea” - 2015

                                                                       Muzeograf,

Carmen Murariu
publicat in revista 13 PLUS/ 179