Stefan Remus Lucian -"Dupa chip si asemanare"

          Dintr-o diversă paletă de tehnici şi mijloace pe care le are la îndemană, Ştefan Remus Lucian a ales spre exprimare plastică, pe cele care pot fi tălmăcite în semne, sensuri şi simboluri grafice, ca o confesiune spirituală plurivocă. El anunţă prin titlul expoziţiei o definire, dar nu o realizează în modul aşteptat, fiind extaziat de formule  care premerg acţiunea creaţiei. Ideea de a recurge la elemente grafice, picturale şi plastice libere, pentru a dobândi o polaritate între obiectiv şi subiectiv, pune în discuţie criteriile compoziţiei artistice în uzaj. Faţă de tehnica Action Painting, artistul inversează mijlocul de expresie cel mai caracteristic şi înlocuieşte gestualismul cu un proces mecanic, dezindividualizând astfel mesajele, într-o dispunere a conţinutului şi formei pe acelaşi plan. Valoarea şi identitatea lor sunt reconsiderate, fiind supuse multiplicării printr-o nouă viziune asupra a ceea ce este aratat. Lumea experienţei personale descrie o tramă, ce întretaie vectori de sens la nivel nonfigurativ. Culorile nu mai au funcţia consacrată, de a contura prin ele însele, ci se comportă ca materie decorativă, fară a avea destulă putere. Astfel, imaginea se poate prelungi dincolo de tablou, invadează efectiv spaţiul şi devine ambient, declanşând variate asociaţii care, răscolesc memoria şi provoacă sensibilitatea. Este o direcţie a investigaţiilor artistice, reprezentată de valorificarea calităţilor de transparenţă a suportului, o transpunere a conţinuturilor din planurile superioare în plan fizic, o retorică constantiniană ce dobândeşte aspecte psalmice.

          Atitudinea lui Ştefan Remus Lucian faţă de acest mediu eliberat, continuă într-o elocvenţă nu de tip grec, auster ci de unul romanic, unde pledează în favoarea unui spectacol gratuit şi rafinat, de experienţe vizual-cinetice. Filmul "Cada" ne prezintă adevărate "studii de imagine", una singură care, constituie un moment al unei secvenţe legată de una precedentă şi alta care îi urmează. Astfel, imaginea nu este rezultatul, ci materia dar şi obiectul cercetării. Cum imaginea este asimilată ca un fenomen în sine, nu poate fi despărţită de materia în care se constituie: -apa şi acele vase de pe fundul căzii şi de deasupra apei. Reflecţia, lumina şi mişcarea sunt componentele fundamentale ale imaginii. Doar receptarea ritmului spaţial al luminii relevă coerenţă secventelor perceptive a imaginii. Lucrările sale se disting printr-o cvasi-imaterialitate, manifestată ca pur efect vizual al reflecţiei, luminii şi mişcării.

          Aşadar, experinţele artistice a lui Ştefan Remus Lucian sunt fie o continuare, fie o preluare a stărilor de suflet, o eliberare a tensiunilor spirituale. El nu inventează, nu caută şi nu invocă cu orice preţ sau imploră actul creaţiei. El il trăieşte tăinuindu-şi sensibilitatea. Şi conştiincios, atent, discret cât să nu clintească starea de graţie cu nimic dintr-o sperată veşnicie, o primeşte.

           Aprecierile din partea criticii de specialitate au fost şi sunt mai mult decat favorabile: "Pentru că în arta acestui om sunt cuprinse, ca intr-o rugăciune, şi lumina şi întunericul, şi suferinţa şi bucuria, şi învolburarea gândului, şi inflăcărarea pasiunii. O face cu delicateţea unui sacerdot, fără excese senzoriale, ori teatrale, stridente, modern în expresie, raţional şi sincer în rostire." spune reputatul critic de artă, Corneliu Antim.

           În atare conditii de suflet, cum să nu jertfim un ceas de lumină spirituală din rutina cotidiană, pentru a şterge apele oboselii cu o năframă de tihnă.


http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2011_07net.pdf